miercuri, 29 iunie 2011

Lenea ca...virtute

De mult vroiam să mă trezesc dimineața, să nu apuc nici măcar patul să mi-l fac, să nu mănânc nimic, dar să pornesc calculatorul pentru a mai scrie ceva pe blog. Să zicem că până acum nu prea aveam atât timp pentru scris, dar din păcate scuza asta a picat... Se pare că timp există, dar în același timp există și lene. O lene imensă... Și tocmai de aceea o să încerc să vorbesc astăzi câte ceva despre lene...  Adică despre lene ca virtute, nu vă gândiți la altceva. Lenea aia care generează idei, care îți dă tihna necesară unei gândiri sănătoase. Trăim într-o lume unde de mic ești dresat să combați lenea prin orice mijloc. Fiecare moment al unei zile trebuie neapărat umplut cu o activitate lucrativă de orice fel... Și de fiecare dată dacă ai neșansa să te surprindă părinții stând aiurea, își aduc ei aminte să te trimită după pâine sau să te pună să-ți faci ordine pe birou. Așa că pentru a te bucura în liniște de cele ce-ți plac, trebuie încă de mic să înveți a mima interesul. Adică nu sa zaci pur și simplu, ci cu cartea de geografie în mână.
Întotdeauna m-au enervat dead-line-urile. Pur și simplu le urăsc. Dacă am de predat ceva luni, mă gândesc de miercuri că o să lucrez un pic vineri, oleacă sâmbătă și poate scap duminică. Când vine vinerea îmi zic în barbă că sâmbăta o sa fie totuși mai potrivită pentru muncă, sâmbăta dimineața mă trezesc într-o lene indescriptibilă, așa că munca începe(de nevoie) probabil duminica după amiază, ușor spre seara. Politica asta a ultimei sute de metri n-o fi cea mai academică, însă e sănătoasă - evident, în speranța că nu intervine vreo forță majoră și-ți încurcă socotelile, cum am pățit io când a căzut curentul.(ca acum 5 minute și am pierdut mare parte din postarea asta)...
Știți ce? Lenea nobilă nu e de fapt lene, ci contemplație. Adică stai și cujeti, nu stai pur și simplu - nici nu cred că e posibil să te golești complet de gânduri, poate numai dacă ești vreun ascet. Când mi se-ntâmplă - rar, Slavă Domnului - să am câte-o zi în care alerg de dimineața până seara, ajung acasă obosit și ametit, eșuez pe canapea, dau drumul la TV și nu reușesc să-mi adun două gânduri măcar. Dacă ar fi fost să fie așa în fiecare zi, eram distrus. Aș fi devenit o mașinărie de muncit, mâncat și dormit, cu scurte reprize de televizor eventual...Am realizat astfel că multă lume duce - de nevoie sau din alegere - tipul ăsta de viață, lipsită de acel minim timp necesar unei contemplații de bun simț, atât de necesare pusului de lucruri în ordine, în scopul unei evoluții personale de vreun fel sau altul. Din ce în ce mai mulți se gândesc la conceptul de "downshifting", realizând că viața trece pe lângă tine, zi după zi, fără ca tu să poți face ceva în acest sens. Degeaba câștigi mulți bani dacă nu apuci să întelegi mare lucru din ei. Există și unii pe care contemplația îi sperie - preferă atunci să-și umple timpul cu munca, considerând astfel că dau un sens lucrurilor. Munca poate alunga depresiile, atunci când ele nu sunt prea grave. Munca poate ascunde nefericirea și neîmplinirile de-acasă. E ca un soi de placebo psihotrop pentru o grămadă de probleme. Mai sunt unii care chiar se dedică muncii cu dăruire, cinste lor. Nu-i vorba, și io muncesc cu bucurie(mă rog... muncesc e mult spus), însă nu prea mult, sau mai exact, nu mai mult decât e nevoie. Am trecut de faza la care perspectiva de a mi se face cândva statuie mă mai excită în vreun fel. E drept că pentru orice om e important, esențial chiar, să lase ceva în urmă; însa gândul orgasmelor culturale ale posterității mă lasă cumplit de rece, pe bune. În fond, mort și îngropat fiind, cât de mișcat aș mai putea fi de genul ăsta de chestii? Așa că am ales să-mi trăiesc viața în legea mea, un pic de-aici, un pic de-acolo... Iar resursa cea mai prețioasă din univers, după mine, rămâne Timpul... Viața e scurtă și la urmă mori, așa că să trăim, mai degrabă decât atlceva.

                                                                           
                                                             Cu o lene greu de egalat,
                                                                      Respecte!