Nimic...

O nouă zi, o nouă încercare... Nu e nimic de ascuns. Nu mă simt foarte în largul meu astăzi. Ieri a fost o zi frumoasă, în ciuda ploii interminabile. Dacă ai lângă tine persoana potrivită, înveți să iubești și o ploaie măruntă și sâcâitoare. Azi, revin la "normal"... Singurul lucru care se chinuie să spargă întunericul acustic din cameră e o melodie tristă care se aude din căștile colegului. Azi, sunt trist...

Tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pare a nu mai fi controlat și controlabil. Realizez că nu mai există criterii, limite și nici interpretări rezonabile. Văd chipuri triste, lucru care mă deprimă. Tristețea aduce răutate, pentru că alternativa tristeții este răutatea. Aruncăm cuvinte, tăiem în suflete, râdem de iubirea celui ce ne venerează. 

Mi-e scârbă de ideile astea preconcepute. Mi-e scârba de faptul că toți sunt foarte pricepuți în toate și că dețin supremul adevăr. Până când?!

Mă simt invizibil, inutil. Tânjesc după ceva care să îmi aducă un strop de încredere, de bucurie. Tu, mă faci fericit ! Dar ai ales ca astăzi, cel mai potrivit lucru e să nu fii deranjată...

Respecte ! 

Mulțumesc !

Vorbeam aseară cu Paul Ștefan, un prieten foarte bun, care a făcut pentru mine lucruri pe care unii nu le-ar face pentru frații lor. Vorbim destul de des, iar unul dintre subiectele de aseară se referea la "Speranță, adevăr..." Am ajuns să purtam o discuție destul de complexă în ultimele zile despre subiectul ăsta, iar eu, rugându-l să scrie ceva despre asta, mi-a dedicat mie o poveste de "ficțiune". A ținut însă să precizeze că "în spatele oricărei lucrări de ficțiune, există și o fărâmă de adevăr" .

"Și astfel stătură cei doi, el și Ea, în capsula lor de sticlă în care nimeni și nimic nu îi putea atinge…Cel mai trist lucru este că nici ei nu se puteau atinge unul pe celălalt, fiind separați de un perete de sticlă impenetrabil…dorința lui era atât de vizibilă încât se concretiza sub formă de picături incipiente de apă pe nemilosul perete…în schimb ea, îl trata cu o răceală ce făcea ca picăturile de apă să se transforme în gheață…nu a durat mult până când globul lor de sticlă a cedat…iar el a fost profund rănit…ea însă a mers mai departe pentru a se bucura de noi sentimente într-o lume fără de sfârșit…el a rămas pur și simplu acolo, așteptând o mână fină și o inimă caldă, care să îl trateze exact cum s-ar fi cuvenit…Zilele erau pentru el interminabile și fără de culoare…nu mai putea vedea nimic frumos în tot ceea ce îl înconjura…de fapt nici măcar nu mai era sigur că exista ceva în jurul său…Fata asta l-a pustiit aproape ireversibil, lăsându-l într-o lume pe cât de mare, pe atât de goală și fără de sens. În mod inevitabil, zilele deveneau săptămâni, săptămânile luni, lunile deveneau ani, iar el se afla tot la pământ…Uitase când a zâmbit pentru ultima oară, amintirea Ei a început să pălească, iar în același timp și el se pierdea pe sine…Se simțea înrădăcinat, legat și blestemat să rămână în locul în care s-au despărțit, probabil considerând că locul respectiv va fi și piatra sa funerară…După îndelungi așteptări fără de speranță, într-o lume care nu putea să îl înțeleagă și care îi prevedea sfârșitul, într-o zi care părea să fie la fel de monotonă ca toate celelalte de la neferitul moment, lacrimile au început să îi curgă în mod frenetic și nu de tristețe ci datorită faptului că aproape fusese orbit de razele multicolore care îi invadaseră lumea sa percepută doar în alb și negru…ceea ce vedea era INCREDIBIL…era o apariție de neconceput și inițial crezuse că este doar un semn al nebuniei care părea să îl acapareze…De fapt, era cât se putea de lucid…Pentru prima oară după foarte mult timp, mimica feței sale s-a schimbat lăsând loc unui zâmbet minunat…I se părea că totul se mișcă în reluare și că drumul ei înspre el nu se va mai termina niciodată…însă, după puțin timp ea ajunsese în dreptul său…Era prima persoană care îl băgase în seamă și mai mult de atât, ea vedea în el ceva frumos, greu de explicat în cuvinte…Pentru prima oară, el găsise puterea să se ridice din nou în picioare și o privi cu atâta tandrețe…La toate aceste gesturi de sentiment profund ea îi spusese: “Ai un zâmbet atât de frumos și niște ochi atât de minunați în care aproape că m-am pierdut, locul tău nu este aici.” În acel moment el, revenise complet la viață…ea, îi întinsese mâna, umplându-i trupul și sufletul de căldură…Era aproape prea frumos, dar era REAL…Încet și cu un mers ușor împiedicat, porniseră AMÂNDOI pe drumul regăsirii lui…Și regăsindu-se pe el a reușit să vadă și cât era ea de frumoasă din toate punctele de vedere. Din acel moment, toate gesturile și acțiunile sale, erau mulțumire pentru faptul că ea reușise să pompeze din nou viață prin venele sale…Astfel au devenit INSEPARABILI…Și astfel, el realizase că speranța și iubirea pot să reapară chiar și în brațele unei alte persoane…:) "

Mulțumesc, Paul ! 

Sursa originală : http://paulstefan91.wordpress.com/2013/02/11/fictiune-adevar-speranta/                                                      

Respecte !

Cum ar fi? ...

Ușor ușor ajung să conștientizez faptul că suntem atât de mici în acest univers. Ne dăm atât de multă importanță și căutăm mereu ceva care să ne ducă cât mai sus, uitând să ne întrebăm ce căutăm de fapt ? Încet, dar sigur, ne înstrăinăm unii de alții, crezând că suntem separați, că e absolut inutil să ne pese de celălalt , sau că celălalt nu are cum să fie afectat de acțiunile noastre. Ne construim zilnic ziduri în jurul ființei noastre și nu lăsăm să se apropie decât pe cine consideră mintea noastră că merită. Nu suntem în stare să ne purtăm nouă de grijă, dar ne simțim foarte puternici dându-le sfaturi celorlalți, chiar dacă nu ne pasă absolut deloc. 

Eu unul, m-am săturat de oamenii care îmi spun cum sunt și ce ar trebui să fac, așa cum m-am săturat să le cer celor pe care îi consider superiori să-și dea cu părerea asupra mea. Și uite așa, m-am săturat să încerc la nesfârșit rețetele altora…. Am obosit să urmez drumurile bătătorite de alții, să cântăresc ideile lor și mai ales, să mă lupt cu mine însumi. 

Cum ar fi dacă dintr-o data ne-am hotărî să renunțăm la tot ce am crezut că reprezintă propriul adevăr? Sa ne dăm drumul și să răspundem cu iubire la prostie sau ignoranță? Cum ar fi dacă am fi noi cei care dăruim, în loc să așteptăm să primim de la ceilalți? Cum ar fi dacă ne-am privi mai des în ochi în loc să ne evitam privirile pentru că avem mereu ceva de ascuns? Cum ar fi să fim noi înșine în loc să ne afișăm măștile sociale și să jucăm niște roluri proaste? Cum ar fi să facem noi ce ar trebui făcut, în loc să așteptăm de la cei a căror mentalitate nu mai poate schimba nimic? Cum ar fi? …

Uneori e nevoie să pierzi tot pentru a învăța că nimic nu e permanent, alteori e nevoie să cazi pentru a învăța și tu cât de greu, dar cât de important e să te ridici... 

Vine o vreme când după mult zbucium, durerea se ridică și tot ce mai auzi e glasul liniștii... Vine o vreme când nu mai ai pentru ce să lupți, pentru că în realitate ai învins. Vine o vreme când totul ajunge la un sfârșit, pentru a putea face loc unui nou început. Un început luminos, plin de entuziasm dar care, spre deosebire de celelalte începuturi, de data asta e ceva care conține o experiență ieșită din comun. Și nu uita, vine o zi când nici măcar timpul nu va mai exista și o zi în care ziua nu va mai fi nici zi, nici noapte.

Respecte !

Ceva...

Se spune că fiecare durere ne lasă un cadou. Și că fiecare cadou ne întreabă ceva, iar fiecare ceva, lasă un răspuns… Fiecare dintre noi are zile în care zâmbetul le piere de pe buze, zile în care ochii le plâng, sau de ce nu, zile în care sufletul le e în genunchi… Zile în care realizezi că sunt persoane care te dezamăgesc groaznic, dar și zile în care realizezi că te-ai dezamăgit singur. Astea sunt crunte… 

Aruncăm cuvinte, tăiem în suflete, râdem de iubirea celui ce ne venerează. Ne mințim sinele și venerăm la rândul nostru orgoliul. Judecăm principiile și folosim oamenii… Trăim în lux dar ne sărăcim sufletele. Admirăm exagerat bogățiile exterioare și ne mutilăm interioarele… Penibil ! Toți știm multe, dar atât de puține… Toți aruncăm vorbe de mărimea unor bolovani fără a fi conștienți de urmări… Toți avem impresia ca e atât de simplu să zbori liber… Ei, nu e ! Se spune că viața nu este despre cum supraviețuiești în furtună, ci despre cum dansezi în ploaie ! Ploaie ?! Tăcere și noapte … ? Umbre și lumina felinarelor…? Frigul, bătaia vântului, picăturile de ploaie… Parcă e destul de greu să dansezi în ploaie. 

Mă gândeam într-o zi la diferența dintre lucrurile de care ai nevoie (aparent) și lucrurile de care ai cu adevărat nevoie. Am ajuns la concluzia că e o linie atât de fină care le desparte, adeseori aproape imperceptibilă. M-am gândit și la luptele pe care le ducem atât de des, cu toate că unele nici măcar nu ne sunt destinate nouă. Ma gândeam la fericire… Nu cred că fericirea depinde de cât de mult un om are. Niciodată nu s-a măsurat în cantitatea lucrurilor materiale. Fericirea se măsoară de foarte multe ori prin fapte, gesturi, lucruri mărunte primite de la oameni. Depinde însă ce fel de oameni. La început, oamenii pot să ți se pară minunați. E o minunăție care te încântă și care da, uneori orbește. Ajungi însă, cu trecerea timpului, să vezi părți mai putin plăcute, părți care te dezgustă de-a dreptul ! Am învățat o vorba destul de interesantă de la unul dintre profesorii mei : „Decât să îi acorzi unui om de la început un 10 din care sa mai tai cu trecerea timpului, ajungând să realizezi că de fapt nu merită mai mult decât un 2, mai bine pornești de la 1 crescând treptat, realizând pe urmă cât de mult te-ai înșelat despre persoana respectivă” . 

Foarte puțini reușesc să catalogheze o persoană după o primă impresie. Da, e adevarat, se spune că prima impresie contează. Dar de foarte multe ori, pentru a forma o bună primă impresie, ne ascundem adevăratul caracter, comportându-ne ca cineva care în opinia noastră e mai bun. Greșim de cele mai multe ori, iar când ne dăm seama de greșeală, e puțin cam târziu. Știi cum se spune? Insensibilitatea trădează de cele mai multe ori o sensibilitate de nedescris ! 

Respecte !

S-a dus...

Nu știam asta.. dar cred că nici nu vroiam să aflu asta.... Am primit acum câteva minute pe facebook o veste care mi-a stricat seara într-un mod în care nicio veste nu putea să o facă.... S-a stins ca o lumânare în bătaia vântului... E vorba de Raluca... Raluca Boșorogan, cea pentru care am postat ultima data pe blogul meu. Îmi e atât de greu să cred că am început o postare care oarecum era optimistă, în sensul că fiecare dintre noi puteam să o ajutam, iar următoarea postare de pe blog trebuie sa fie despre nimic altceva decât faptul că ea ne-a părăsit, lăsându-ne într-o lume plină de ură și de aroganță...

Îmi e extrem de greu să realizez că nu mai e, îmi e extrem de greu să cred că a fost atât de rea toamna asta încât nu s-a mulțumit să omoare doar natura... A trebuit să ia un suflet atât de tânăr...

Mă doare sufletul... mă doare inima... mă doare tot... Vreau să dorm, să uit de toate lucrurile urâte, să uit de tot ce înseamnă durere, suferință, tristețe... Doamne, dacă ar fi atât de simplu...

O să trec peste tot cu capul sus, la fel ca întotdeauna... Nu prea am încotro, nu?! Ascult o melodie tristă în fundal... dar cred ca m-am obișnuit cu melodiile triste. Se pare că m-am obișnuit cu tot ce înseamnă tristețe... Ce dracu?!

Asta a fost tot... Speram să nu fiu nevoit să postez asta, să nu ajung într-un moment în care să nu îmi mai găsesc cuvintele.... 

Respecte !

Viața e … neașteptată

Trec momentan printr-o perioadă pe care nu cred că aș putea să o caracterizez ca fiind perfectă. Am momente când mă trezesc plin de energie, dar și moment când am impresia ca sunt singur, neînțeles și deseori judecat. M-am săturat de oameni care sunt veșnic nemulțumiți. Automat, am momente când mă satur de mine. 

Uneori simt că mi se întâmplă lucruri supraomenești. Am impresia că așa a fost făcut încât să cunosc doar oameni care-mi depășesc puterea de înțelegere. Este relevant ce descopăr zilnic la oamenii din jurul meu. Veșnic nemulțumiți, veșnic înfumurați, veșnic într-o lume doar a lor și imposibil de înțeles. 

Am obosit să mă fac ca nu înțeleg, am obosit să întâlnesc ipocrizia, duplicitatea și prostia, la fiecare pas. Am obosit să trec cu vederea doar de dragul bunului simț… Pentru că vine un moment în care stai și îți analizezi propria viață. Și ai impresia că ești una dintre cele mai blestemate persoane din lume. Dar când te raportezi la alții, realizezi că treaba nu e exact așa. Dacă ar exista un loc în care fiecare om să vină cu problemele sale puse într-un sac, când i-ai vedea pe cei cu sacii de n ori mai mari decât ai tăi, ai pleca fără a mai cere nimic. 

Am scris anul trecut o postare despre o tânără care a avut cancer pulmonar… Am citat direct din blogul ei, pentru a vă face o idee mai complexă despre cât de prețioasă e viața și cât de mult ar trebui să ne bucuram de fiecare moment cretin care ne colorează viața. 

Astăzi, nu am putut să nu scriu ceva despre Raluca, Ralu cum o știu prietenii… O să postez în rândurile ce urmează mesajul direct al colegei ei de banca, împreună cu contul deschis pentru a putea să o ajutăm să treacă peste momentele chinuitoare… 

"!!!!!RALUCA ARE NEVOIE DE NOI !!!! VREA SA TRAIASCA !!!!!

Cine poate da o definitie vietii ? Numai Dumnezeu. Este greu de acceptat ca la numai 16 ani sa pui punct si sa pleci definitiv de langa cei dragi . 

La 16 ani incepi sa intelegi ce se intampla langa tine , incepi sa intelegi ca viata poate sa aiba sens . 

La 16 ani iubesti muzica,iubesti sportul si baietii te asteapta sa mergi la un suc. 

La 16 ani este loc numai pentru vise, iubire si speranta. 

Te intrebi nedumerit tu,ca prieten : CE SE INTAMPLA CU RALUCA ? 

RALUCA,prietena mea,RALUCA,colega mea de banca,RALUCA fata visatoare este intr-un mare impas. Undeva, ceva s-a intamplat...De ce la ea ? De ce la varsta ei ? 

Intrebari la care nu avem noi raspunsuri 

Din nefericire RALUCA a fost diagnosticata cu tumora cerebrala de fosa posterioara - meduloblastom. 

Acum este nevoie de noi toti, de efortul tau, al meu, al nostru pentru a o ajuta pe RALUCA sa ramana printre noi. 

RALUCA trebuie sa lupte , iar noi avem obligatia morala sa luptam alaturi de ea . 

Este timpul sa-i intindem o mana de ajutor pentru a putea continua tratamentul. 

Te asteptam sa fii alaturi de RALUCA! 

Vino si tu !!! 

BANCA COMERCIALA ROMANA- SUCURSALA CALAN 

Cont deschis pe numele GHILEA ANGELA 

Lei: IBAN:RO49RNCB0745078343160001 

PENTRU RALUCA BOSOROGAN "

Dumnezeu să îi dea putere să treacă peste tot... ! 

Respecte !

Dezamăgit... de mine !

Încerc din răsputeri să revin, să fiu și aici prezent, cu gânduri, trăiri, emoții…. Ți s-a întâmplat vreodată să fii dezamăgit de tine însuți?

Am atât de multe de spus, dar un vocabular atât de sărac în momentul de față… Nu pot să mă exprim, și nu știu de unde pot să primesc ajutor. Se pare că am aflat că moartea există cu adevarat ! Și am aflat că nu trebuie să fie neapărat fizică… Îmi e greu totuși să înțeleg de ce oamenii, oamenii în care eu am crezut, și-au bătut joc de mine… Îmi este greu să înțeleg de asemenea de ce mi-am bătut eu joc de mine ? Nu este nimeni responsabil de suferința mea, deoarece eu singur am produs-o prin faptul că încă am încredere prea multă… Veșnica mea problema...

Din câte îmi aduc aminte, am mai scris ceva pe tema asta… „Sunt mai mult dezamăgit de mine… De faptul că nu mi-am pierdut speranţa, iar eu nu mai aveam dreptul la speranţă… Sunt dezamăgit de orgoliul stupid la care nu am renunțat de cele mai multe ori. N-am aşteptat decât un semn. Tu însă ai ales să rămâi cu orgoliul nepătat, chiar dacă știai că mă faci să sufăr… Nu-ţi reproşez nimic! Nu poţi impune sentimente inimii! Pur şi simplu nu poți… Aș vrea să învăţ să mă îndrăgostesc, dar de cea care e îndrăgostită la rândul ei de mine.. Să reînvăţ să construiesc sentimente, să reînvăţ să simt fluturi în stomac. Chiar şi cu lacrimi în ochi, am avut mereu puterea să spun zâmbind “e în ordine”… Ca şi acum. Mi-am păstrat visele în ciuda unor deziluzii. „ 

Nu sunt în stare să îmi termin postarea, iar pentru asta, vă rog să mă scuzați… Îți mulțumesc pentru lecția de viață pe care mi-ai servit-o !

Respecte  !

M-am săturat 5 ...

Am scris destul de multe postări despre falsitate, despre oameni care nu au loc de mine pe stradă și pe care îi deranjez prin simpla mea prezență… Vroiam totuși să îmi schimb modul de a scrie, devenind astfel puțin mai optimist. Am renunțat mai repede decât credeam !

Asta fiindcă urmează a 5-a postare din ciclul “M-am săturat”. Desigur că am enumerate în postările precedente faptul că m-am săturat de atitudinea de sclavi, de lipsa de respect, lipsa de onoare sau lipsa de înțelegere  Sau de ce nu, de lașitate, de iluziile pe care oamenii le folosesc pe post de scuză sau de faptul că am fost nevoit să renunț la lucrurile pe care le iubesc pentru că așa trebuie și așa e bine pentru viitorul meu. De asemenea am spus că m-am saturat să fiu judecat după felul în care mă îmbrac, felul cum arăt, sau judecat fără motiv, fără ca măcar să fi purtat o conversație cu mine, să vezi cum sunt de fapt. Cred că pe cea din urmă mă voi opri puțin.

Am ajuns într-un punct în care pot spune cu tărie că îmi ajunge. Pentru că în orașul ăsta se întâmplă de mult timp un lucru de neconceput. Există un tupeu lipsit de orice limită: de a minți, de a dezinforma, de a susține într-o zi ceva iar în cealaltă zi inversul, de a trece sub tăcere abuzurile unora, și a le atribui altora, de a face comparații improprii.

M-am săturat să mă stresez pentru nimic. M-am săturat de oameni infecți, cu un caracter jegos, care se consideră prieteni. M-am săturat de lumea care nu apreciază nimic. M-am săturat de cei care critică ambițiile, temerile, durerile, dezamăgirile, sinceritatea și uneori iluziile ascunse sub calmul desăvârșit, sub ironii și vorbe cu iz de superioritate. M-am săturat de faptul că pentru a te integra în societate, trebuie să te mulezi pe caracterele altora, caractere infecte, false, lipsite de orice substanță. Pentru că unii cred că a fi original înseamnă a fi stricat, o jucărie cu un defect de fabricație… M-am săturat să fiu judecat pentru că îndrăznesc să fiu ceea ce sunt…

Niciodată nu am văzut o frecvența mai accentuată, o cumulare mai concentrată a minciunii, ipocriziei și manipulării decât în ultimele săptămâni, într-un oraș în care și undele radio ajung cu greutate.

Vrei să mă cunoști? Nu îmi privi chipul și nu trage concluzii după câteva cuvinte pe care le rostesc. Nu îmi evalua inteligența și maturitatea după vârstă, nici după studii și nici după condiția mea socială. Nu asculta povești despre mine și nu mă privi prin ochii altora, pentru că fiecare mă vede diferit și prea puțini mă văd așa cum sunt cu adevărat. Nu îmi cataloga sensibilitatea, moralitatea și valorile în funcție de greșelile din trecut, pentru că nu cunoști conjuncturile care au dus la înfăptuirea acelor greșeli.

Vino să îmi vezi nemulțumirile și frământările interioare. Vino să vezi de câte ori sunt neîndreptățit. Vino să îmi vezi toate stările, de la bucurie până la tristețe adâncă. Vino să vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng și cum alin durerile altora, în timp ce durerile mele mă sufocă. Vino să vezi de câte ori greșesc și câte regrete adun, dar și cât de mult iert… Vino să vezi cât dăruiesc și cât primesc înapoi.

Nu ai dreptul să spui niciun cuvânt despre mine, atât timp cât nu mă cunoști !

Niciodată nu e prea târziu pentru a schimba ceva… Dar de fiecare dată îmi dau seama că uneori sunt prea naiv, iar naivitatea se plătește scump !

Respecte !