Destin? Fericire...nefericire?

"Nefericit e acela care nu poate fi singur o zi din viaţa lui fără să nu sufere chinul plictiselii şi care preferă , dacă este nevoie, să stea de vorbă cu proşti decât cu el însuşi."

                                                                               (Xavier De Maistre)

 Viaţa noastră nu e decât o simplă iluzie şi ne drogăm cu minciuni de când ne naştem şi până murim. Ne place teribil de mult să spunem că avem totul sub control, că ne controlăm viaţa şi ne "facem destinul" pentru că asta ne satisface dorinţa noastră teribilă de a deţine puterea... În fapt, în fiecare dintre noi zace un mic dictator care doreşte foarte mult să facă ceea ce îi place şi să nu fie întrerupt până când nu hotărăşte el asta.

Ne place să pozăm în victime, parcă ne place să suferim... Nu facem nimic în privinţa asta, deşi unii au nişte probleme imense şi trec peste ele cu capul sus... Când suntem într-o situaţie grea, blestemăm în gând ceea ce ne-a adus acolo, uneori ne judecăm şi pe noi, apostrofându-ne: "Băi, ce prostie am putut face. Nu pot să cred!" şi numim aceste momente "nefericire". Nefericire? Şi cum stă treaba atunci cu fericirea?... Păi de fiecare dată când viaţa ne oferă ceva ce ne satisface dorinţele, iluziile noastre, şi bineînţeles pe micul dictator din interiorul sufletului nostru, epatăm spunând "Ce deştept am fost, ia uite ce am realizat", şi numim aceste momente "fericire". Fericirea e o iluzie, asemeni multelor poveşti din copilăria noastră inocentă şi lipsită de griji... Este ceva ce cautăm şi nu găsim niciodată, ceva ce nu poate fi realizabil în procent de 100 %.

Citisem zilele trecute un articol despre fericire şi mi-a plăcut o asemanare...Fericirea e un val imens pe care toţi încercăm să facem surf. Unii au "placa" mai proastă, alţii mai bună... Dar la un moment dat, fără să ne dăm seama, suntem acolo pe "val" şi senzaţia e extraordinară... Până la un moment dat când "sezonul valurilor" se termină... Aşa suntem noi oamenii, cu placa de surf în spinare, aşteptând şi alergând de la o plajă la alta, în cautarea valului uriaş, perfect, pe vârful căruia să putem întârzia cel mai mult...

"Când sunteţi nefericiţi, gândiţi-vă la cei mai nefericiţi ca voi"(Madame de Maintenon).

                                                                             Respecte!

Amintire

Yep... Azi e ultima zi în care sunt minor. Hehe! Deşi am 1000 de lucruri de făcut, am luat o pauză mică.. să mă gândesc şi eu la ce am realizat pâna acum. Răspunsul: Nimic material. Am învăţat să fiu om, am învăţat să zâmbesc, să mă bucur alaturi de cei dragi, am învăţat să iubesc. Restul... e irelevant. Am doar 18 ani... Din simplă delincvenţă juvenilă.

Am o postare absolut genială. O postare pe care dragii mei colegi o asteaptă de vreo 5 zile, dar din păcate nu prea am avut timp să o pun. Mi-am făcut puţin timp azi...Aşa că de ce să nu comentăm minunata operă "Oneasă orbul" de nimeni altul decât Costache Negruzzi. Ceea ce urmează este o glumă şi trebuie tratată ca atare.

Oneasă Orbul

de Costache Negruzzi

- opera apare pt prima dată în 2011 în Daciana Literară.

- personajul principal este Oneasa orbul.

- el este personaj cu atestare istorică la Sântămărie Orlea

- este şeful ortacilor în Ohaba de sub Piatră

- este un fin psiholog, dar în acelaşi timp este puţin retardat.

- el în realitate era mult mai retardat, dar Costache Negruzzi, în realizarea operei sale romantice, i-a diminuat retardul, făcându-l astfel un personaj excepţional

- opera este o satiră virulentă în proză, Oneasă fiind bătaia de joc a satului şi în acelaşi timp motivul satirei

- supratema operei "Oneasă orbul" este anxietatea lui Oneasă indusă de Costache Negruzzi prin exacerbarea satirei

- prin caracterizarea indirectă rezultă că Oneasă, în retardul său, era pasionat de muzică, deşi era orb; de aici rezultă devotamentul său şi ardoarea cu care el a luptat pentru a ajunge Dj-ul satului

- Eugen Lovinescu afirmă despre acesta că muzica interpretată de el în calitate de Dj, este pusă sub auspiciile fratelui său, cântăreţ la drâmbă

- caracterul naturalist al operei este pus în evidenţă de mizeria în care Oneasă orbul trăieşte. Acesta, în pofida talentului său de Dj şi a fratelui său de drâmbist, nu are o pernă la cap, iar eforturile sale de a supravieţui sunt colosale

- toate acestea îşi pun adânc amprenta asupra existenţei lui Oneasă şi-i vor determina evoluţia ulterioară

- ca şi în restul operelor cu retardaţi ale lui Negruzzi, acesta se hotărăşte să-i schimbe soarta, şi porneşte la drum în căutare de noi orizonturi(deşi era orb)

- între capitolele 5 şi 7 există o elipsă narativă, Costache Negruzzi lăsându-ne pe noi să ne imaginăm ce s-a întamplat cu Oneasă. Nu ştim decât că în prezent acesta este orb numai de-un ochi.

Temă: 1) Alcătuiţi caracterizarea lui Cătălin Drâmbistul

          2) De învăţat caracterizarea lui Oneasă orbul

          3) Alcătuiţi propoziţii cu următoarele expresii şi locuţiuni:

"orbirea-i de-un ochi"

"chelia-i la drambă"

"coposirea-i la elipsă"

"lua-mi-ai drâmba la suflu"

Autori: Radu Andrei ( adică eu ) şi Prodisteanu Bogdan ( Prodij )

Victima: Oneasă Bogdan ( Onix )

Şi ca să încheiem într-o manieră cât mai pozitivă ( de parcă postarea asta ar fi un adevarat izvor de negativism ) vreau să pun şi un clip care pe mine m-a bucurat tare mult :))

Mersi bă dilăi că existaţi! Sunteţi cei mai tari! Haideţi la chef băăă!

                                                                       Respecte!

Na ui mă :|

Aţi avut vreodată impresia că noi, oamenii, suntem cele mai distructive fiinţe?...Na ce îi asta...În loc să facem ceva util cu minţile noastre, noi suntem praf şi distrugem şi tot ce se află în jurul nostru... Mai precis... TOT!

Zeci de milioane de animale sunt sacrificate şi măcelarite în China în fiecare an. Blana animalelor este în mare cerere, iar chinezii livrează. Ceea ce nu se exportă în afara Chinei, ajunge de regulă într-o farfurie. Ceea ce e trist este că animalele suferă torturi îngrozitoare. Sunt capturate pe străzi, ambalate în zeci de cuşti minuscule, fără a avea posibilitatea de a se mişca... Sunt aruncate pe urmă ca nişte obiecte neînsufleţite din camioane, pe sol, lovindu-se unele pe altele...Aceste cuşti sunt stivuite mai târziu şi începe adevaratul coşmar. Animalul este scos brutal din cuşcă şi este legat, prevenind astfel rezistenţa opusă de el. Este uşor ameţit de o lovitură în cap, fiind încă în viaţă. În cazul în care animalul nu este greu, lucrătorul îl apucă de picioarele din spate, îl învârteşte în aer şi îi zdrobeşte capul de perete...Odată ce animalul este ameţit, începe o nouă etapa de neînţeles... Lucrătorul face o mică incizie în partea din spate a animalului, iar apoi metodic desparte pielea. Acest proces de jupuire durează aproximativ un minut, timp în care acei lucrători ţin animalele în viaţă, crezându-se că este mai uşoară jupuiurea ...Na ziceţi şi voi... Păi nu ar merita retardaţii aştia să fie prinşi de maşină şi târâţi fiecare câte 25 de km?

Sper să puteţi să vă uitaţi la clip... Şi eu m-am chinuit puţin. Oricum trăim într-o lume bolnavă. Doamne...

Stand by animals in China. from ptroa on Vimeo.

                                                                             Respecte!

Viaţă

Bun. Ca să încep cât de cât bine, vă pot spune că nu am murit încă :)). Nu am mai scris de o gramadă de vreme... Motive am o gramadă, dar în principal lipsa timpului. Sper ca să pot recupera ce am pierdut, având în vedere multele zile în care am şomat...

Dacă tot mi-am făcut puţin timp astăzi să mai scriu câte ceva, vroiam să vă arat o chestie care pe mine m-a lasat absolut fără cuvinte...

Citeam zilele trecute, din pură întâmplare, un blog. Şi am dat pe sărite ca să văd şi eu ce conţine blogul. Nu am găsit decât "spital, tratament, chimioterapie"... Ca în final să văd o postare ("Drum bun, Alexandra!"), pentru ca apoi să înteleg tot ce s-a întâmplat. Asta probabil se întamplă pt ca nu am luat-o de la început, lucru care dacă l-aş fi făcut mi-ar fi fost totul foarte clar.

Ideea e în felul următor... şi ce vreau eu să tratez aici... Viaţa! În unele dintre postările mele precedente scriam despre viaţă... Scriam cum viaţa, indiferent cât de aiurea poate fi câteodată, merită trăită din plin... La un moment dat nici nu mai ştiam ce să mai scriu, să nu mă repet, dar, citind blogul despre care am vorbit, am descoperit că eu nu am acoperit nici măcar 2% din ceea ce mi-am propus. În continuare o să copiez unele fragmente din blogul acela, pentru a vă face o idee despre ce vorbesc...

"Azi e o zi nefasta pentru mine. Diagnosticul a venit ca un soc: metastaze la plamani si rinichi. Primul gand care-mi trece prin minte implica moartea. Imi pare imposibil sa mi-o scot din minte. Incerc sa-mi imaginez cum arata NIMICUL! O mare intindere pustie de GOL! Nimeni drag care sa fie pe acel camp pustiu, care sa ma tina de mana. Nu reusesc sa-mi retin lacrimile. Un zid imens imi apare in fata: sfarsitul…cand nici macar nu am inceput. Incerc sa plec de la acest sfarsit si sa imaginez o viata pe care inca nu am trait-o si pe care poate nici nu voi apuca sa o cunosc. Cum ar fi aratat ea oare?

Mi-e teama….foarte teama! Simt cum respiratia mi se ingreuneaza, cum inima incepe sa-mi bata din ce in ce mai tare, de parca ar vrea sa iasa de la locul ei... acel loc bolnav, patat de cancer: pieptul meu! Ma gandesc cum sa le spun celor dragi?! Marian, sotul meu, e langa mine…incearca sa ma incurajeze insa ochii lui sunt atat de tristi si imi pare atat de rau ca nu pot sa-I alin…dragul de el.

Incerc sa ma adun…ma indrept instinctiv spre o biserica…poate Dumnezeu ma va indruma spre o cale…poate imi va da o speranta…poate imi va da o noua sansa la viata…"

(Asta e prima postare. Aşa începe blogul. Continui cu alte fragmente din postările ei...)

"Nu ma pot opri din plans…am porniri sa-mi sun toti prietenii, rudele, sa-i aud, sa le cer iertare unora…poate n-o sa-i mai vad niciodata.

Macar daca as reusi sa dorm… Marian a adormit langa mine…. Da-mi Doamne putere sa traiesc… sa traiesc… sa traiesc…….!!!"

"Colegii de la birou ma sustin si ei. Am vorbit cu directoarea care a inceput in cadrul Raiffaisen o ampla campanie de strangere de fonduri pentru mine. Cu totii mi-au spus ca ma sustin si abia asteapta sa ma intorc sanatoasa si vesela, asa cum ma stiu ei. Am constientizat ca viata e frumoasa….lucru care ti se intampla de cele mai multe ori cand esti pe cale sa o pierzi. Trist, dar adevarat! Oricum, merita sa lupt! Merita sa traiesc! Inca n-am terminat."

"Obosesc foarte repede si cand obosesc fac febra. Tusesc din ce in ce mai des. Insa azi Dumnezeu mi-a dat un semn…un semn bun…un semn ca ma iubeste si ca o sa fie alaturi de mine. In contul meu s-au strans azi 20.000 RON si 1.150 EUR. Incredibil!

" Sunt din ce in ce mai obosita, dar am incredere ca voi trece peste toate….ce nu te omoara, te face mai puternic. Iar eu nu am de gand sa mor…nu inca!"

"In ultimele trei zile evenimentele s-au precipitat si iata-ma in Turcia, obosita dar plina de sperante. Miercuri am inceput pregatirile pentru plecare, si tot miercuri am decis sa parcurgem drumul spre Turcia in doua zile, pentru ca organismul meu sa nu cedeze oboselii. In aceste momente am nevoie de fiecare strop de putere. Drept pentru care am pornit miercuri spre Bucuresti si am innoptat la Alexandra, iar joi la pranz ne-a dus ea la aeroport. A fost greu, foarte greu, mai ales cand am aflat ca avionul are intarziere. Asteptarea e cumplita…am incercat sa gasesc un scaun mai confortabil…durerile au devenit insuportabile. Respir cu greu si deja am facut febra. Am o nevoie acuta sa stau intinsa, pentru a putea respira. Au stat atat de multi oameni pe aceste scaune si probail nimeni nu a simtit nevoia sa smulga cotierele… poate in anumite circumstante sunt chiar confortabile…. Dar nu si pentru mine acum! Sunt obosita, trebuie sa ma intind… o clipa, numai putin! "

"Am ajuns sa invat multe lucruri pe care nu le-am sesizat pana acum si am senzatia permanenta ca cineva, desi nu face ca lucrurile sa mearga mai usor, ma vegheaza si ma intareste…si imi transmite noi forte cu care sa lupt…imi pare ca vorba din batrani care spune ca “Dumnezeu iti da cat poti duce” e tare adevarata…si raman surprinsa de fiecare data cat de mult pot…cu ajutorul vostru, al tuturor!"

"E o zi festiva...si prima zi de iarna...prima zi din decembrie, cand incep rezolutiile pentru noul an...despre asta vreau sa va vorbesc...am invatat in acest an multe...am trait intens si am obsevat cu un usor regret ca lucrurile cu adevarat importante, ca familie, prieteni, si lucrurile simple care ne fac cu adevarat fericiti, le observam doar in momente extreme...cand sfarsitul isi face simtita prezenta...in goana dupa bani si cariera...uitam cu desavarsire ca la final totul se rezuma la a avea cu cine sa le imparti...ca fericirea ti-o gasesti mai repede in bratele celor iubiti...sot, mama sau prieteni...ca singuratatea din final...oricare ar fi el...e mai dulce cand o imparti cu cineva..."

"Dragi mei...probabil ati aflat ca sunt in spital...nu vreau sa va intristati...nu e momentul...simt ca ma lasa puterile, ca organismul meu nu mai vrea sa lupte....insa nu sunt inca pregatita sa-mi pierd speranta si credinta intr-o zi de maine mai buna...si nu vreau sa o pierdeti nici voi...Iuliana, Geanina, Anca, Natalia, Aglaita, Ingrid, va multumesc din suflet pentru mesaje....presupun ca nu mai sunt atat de bine, dar as vrea sa continuati sa ma pastrati alaturi de voi si sa credeti in mine...as vrea sa transmiteti gandurile voastre catre Dumenezu...si poate, impreuna, vom reusi sa-l facem sa asculte....si sa-mi daruiasca inca un Craciun fericit alaturi de cei dragi...si-mi mai doresc sa nu va intristati si sa continuati sa va bucurati de lucruri marunte alaturi de cei dragi....sa pretuiti viata mai presus ca orice...e tot ce conteaza!"

( Ultima postare a blogului, scrisă de Alexandra...)

"Buna dragii mei... daca cititi aceste randuri este pentru ca Dumnezeu a decis ca eu sa-i fiu alaturi...

Am inceput sa scriu pe acest blog din recunostinta pentru cei care, fara sa ma cunoasca, au decis sa fie alaturi de mine, atat moral cat si financiar... si am vrut sa le impartasesc din experienta traita si din lectiile invatate, si prin asta sa le multumesc pentru suportul acordat...

Daca am reusit sa transmit mesajul... acela ca viata e cel mai pretios dar pe care-l primim si ca merita traita intens... si daca in momentele vesele sau triste o sa va amintiti acest mesaj... atunci inseamna ca, desi am pierdut batalia... n-am pierdut si razboiul... inseamna ca voi continua sa traiesc in amintirea voastra...

Imi doresc sa nu umbresc in nici un fel aceste sarbatori... si-mi doresc sa ma conduceti cu zambetul pe buze... pentru ca acest sfarsit nu e o pedeapsa... ci doar rasplata unei vieti traite frumos... pentru ca acest sfarsit e doar un nou inceput...

Va imbratisez cu drag!"

( Sper ca măcar prin cuvintele unui om care şi-a dat seama cât de preţioasă e viaţa şi nu a renunţat la ea până în ultima clipă, să reuşesc să spun ceva ... sunt sigur că nu am reuşit în postările mele anterioare să fac lucrul acesta... Bucuraţi-vă de viaţă! )

Blogul original: http://blog.2230.ro/

                                                          Respecte!