M-am săturat 4 ...

Se pare că am ajuns şi la ziua asta... Când voi spune pentru a 4-a oară într-o postare "M-am săturat".. Eu unul, pe langă toate celelalte lucruri de care m-am săturat, pe care le-am enumerat în celelalte postări şi care bineînteles că sunt încă actuale, cred că voi mai enumera şi aici câteva...

M-am săturat să mă abţin, m-am săturat de rutină, m-am săturat de atitudinea voastră de sclavi. M-am săturat de lipsa de respect, lipsa de onoare sau lipsa de înţelegere. M-am săturat de societatea care încearcă să ne dreseze şi care ne bombardează cu tot mai multă prostie în fiecare zi. M-am săturat de lucrurile înţelese greşit şi de lucrurile care sunt intenţionat întelese greşit. M-am săturat să-mi încarc creierul cu tot felul de informaţii care oricum nu-mi vor folosi la nimic niciodată.... M-am săturat să-mi dau seama în fiecare seară că în ziua respectivă am realizat mult prea puţin din ce mi-am propus. M-am săturat să înjur în gând. M-am săturat de natura umană, m-am săturat să fiu judecat după felul în care mă îmbrac, fără ca măcar să fi purtat o conversaţie cu mine, să vezi cum sunt de fapt. M-am săturat de oamenii care au citit 2 postări de pe blog şi deja cred că ştiu totul despre mine şi-mi dau sfaturi de viaţă sau îmi plâng de milă şi îmi vorbesc de sus. M-am săturat să-mi dau seama târziu că-i deja prea târziu. M-am săturat să aud că n-ai cum să eviţi destinul (am spus de multe ori că nu cred în destin, cred că e doar un pretext, o iluzie pe care oamenii o folosesc pe post de scuză).  M-am săturat de băse, boc, udrea, videanu, berceanu, blaga, năstase,etc. M-am săturat, de ANI, DNA și justiția chioară. De politicienii corupți, comisionari, afacerișiti, blatiști și bișnițari. De sindicaliști. M-am săturat de munții de gunoaie care ne înconjoară. De aerul poluat pe care-l respir. De mizerie, pisici și maidanezi. M-am săturat de laşitate. M-am săturat să mă tem de eşec fără să am ce pierde. M-am săturat să mă dau bătut fără să încerc. M-am săturat de regrete. M-am săturat să visez. M-am săturat de ura asta care pluteşte prin aer. M-am săturat de atâta indiferenţă pentru lucruri care chiar merită. M-am săturat de certuri, ţipete, păreri contradictorii. M-am săturat de tot ce nu merită atenţie.

M-am săturat să fiu nevoit să renunţ la lucrurile pe care le iubesc pentru că aşa trebuie şi aşa e bine pentru viitorul meu. M-am săturat să plec sau să-i văd pe alţii că pleacă.

Sunt mult mai multe lucruri pe care aş putea să le includ aici. Dar deocamdată, ajunge..M-am săturat de ţara asta întoarsă pe dos.

                                                    Respecte!

Am obosit...!

Am obosit... Am obosit să mă prefac! Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.

Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac. Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni, ar spune cineva. Aş fi de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte... Avem un strigăt mut al disperării. NU MAI COMUNICĂM! Acolo greșim!

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericită. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă, ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.

Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.

Era o vorbă de mult...: "Nu aştepta să ajungi pe munte ca să te poţi bucura de viaţă, caută fericirea în lucrurile puerile, mici, ciudate chiar. Caută fericirea şi în borduri! " ...

                                         Respecte!

Pentru...tine!

Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului meu arzător... Ochii de o culoare nehotărâtă, schimbători după dispoziție, după culoarea timpului, după lacrimi în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit...

Stau așa, uneori fixi, reci, privind în gol, când gândul e concentrat la cu totul şi cu totul altceva. O gură mobilă, micuță.... Brațe albe, fine. Piciorul, neliniștit... Mâna, nervoasă, șovăitoare. Mersul drept, cu capul aplecat ușor înainte... de prea mult dor...

O cunoșteam de mult... Mai degrabă, o știam doar... Nu ne spusesem nici o vorbă unul altuia. Ea poate pentru că nu simțise asta, eu poate de teamă. De teama faptului că mă va considera "ca ei"... Şi eu știu că nu sunt ca ei. Sunt sigur că nu sunt ca ei, pentru că m-am schimbat! M-am schimbat în momentul în care am văzut că viața nu e tocmai roz, și că nimic din ceea ce făceam, nu era bun. Acum fac exact cum îmi spune sufletul. Şi nu e bine nici așa... Nici cum nu e bine ! 

Nu am avut parte de nicio discuție contradictorie... Pentru că nu am avut parte de prea multe discuții în total! .. Nu ne spusesem nicio vorbă de iubire. Nicio aluzie. Dar discuțiile noastre alimentare de lecturi, de știrile zilei, se învârteau, teoretic, toate în jurul iubirii. De câtva timp însă, avea totuși intuiția obscură că vine ceva... Dar nu a spus-o... Vroiam să îi spun eu, simplu și calm "Tu nu vezi că țin la tine? Nu vezi ca însemni ceva pentru mine? ", dar nu am făcut-o... Poate de frică. Poate exact cum am spus inițial, de teamă! . Vreau să pot să îmi înfrâng teama asta, chiar dacă știu că vorbele mele sunt echivalente cu niște praf de piper aruncat într-o mare învolburată. Adică, zero! Dar o să încerc să le spun, indiferent de consecințe.... Cred! 

                                   Respecte!

Trăiesc, deşi am murit

1 .Lacrimile curg şiroaie,                9. Orice vreau şi îmi doresc,
    Peste trupu-mi dezgolit,                  Pare să se piardă-n vânt,
    Sufletu-mi se-neacă-n ploaie,         Tot ce simt şi ce iubesc,
    Simt că parcă am murit.                  Dispare prin orice gând.

2. Gândurile se confruntă                10.  Am pierdut o bătălie,
    Şi se contrazic mereu,                        Şi mă las înfrânt de viaţă,
    Sentimentele se-nfruntă,                   Am plâns cât pentru o mie,
    Ţipă după Dumnezeu.                       Şi mi-e sufletul de gheaţă.

3. Fiecare gest din mine                    11. Am luptat într-un război,
    Parcă a înmărmurit,                            Dar n-am avut aliaţi,
    Ace mă împung în vine,                       Poate dac-am fi fost NOI,
    Sunt total descumpănit.                       N-am fi fost acum uitaţi.

4. Mă îndepărtez încet,                      12. Singur şi uitat de lume,
    De acest frumos tărâm,                       Mă îndrept spre-a-mea nefiinţă,
    Şi păşesc aşa incert,                             Tot ce simt acum sunt glume,
    Simt că parcă mă fărâm.                      Nu mai am deloc conştiinţă.
 
5. Lin şi parcă inuman,                       13. Am plecat, vă las îndată,
    Inima-n abis se pierde,                         Să vă savuraţi momentul,
    Trist şi poate chiar în van,                   Nu uitaţi că vine-o dată,
    Destinul nu mă mai crede.                   Când veţi pierde sentimentul.

6. Din pădurea de tristeţe,                  14. Suflet gol şi fără aripi,
    Urmele nu contenesc,                           Simt cum te cufunzi în vale,
    Plâng şi url-atâtea feţe,                        Sub lumini şi raze pale,
    Parcă toţi înnebunesc.                           SOARELE acum apare.

7. Nici o rază de lumină,                       15. E prea târziu pentru mine,
    Nu mai mângâie-a-mea faţă,                  Eu m-am rătăcit demult,
    Nici o privire senină,                              Este timpul pentru tine...
    Nu m-a readus la viaţă.                          TU mai ai de trăit mult...

8. Sunt pierdut şi iau cu mine,                16. Lacrimi multe şi sărate,
    Tot ce-mi place şi mă doare,                   Un sărut ţie-ţi trimit,
    Mai trăiesc doar pentru tine                   Cu-n mesaj marcat pe ele:
    Dar mă-ntreb: merită oare?                    TRĂIESC, DEŞI AM MURIT...

                                                Respecte!

Pay it forward ...

V-ați întrebat vreodată dacă voi aţi putea schimba lumea? Dacă un simplu gest, o simplă idee ar putea face diferența dintre lumea de rahat în care trăim şi o lume cu mult mai bună... ?!

Se spune că "Nu poţi schimba lumea . Poți doar să schimbi felul cum priveşti tu lumea ." Nu sunt în măsură să comentez cât de adevarată sau de falsă este afirmaţiă, fiindcă nu fac eseuri argumentative aici, ci doar să îmi dau şi eu cu părerea... Citesc diferite păreri despre chestia asta, unii sunt de acord, alții nu sunt de acord, făra a aduce nici măcar o fărâmă de argument, unii încearcă să încropească ceva fără nici măcar un sens... Dar mi-a sărit în ochi o chestie: "Ca să schimbăm lumea trebuie să începem cu noi. Apoi... vom vedea că lumea se schimbă singură". Sigur că nu are nicio legătură cu afirmația inițială, deși era oarecum un răspuns la aceasta, dar mi s-a părut interesantă. Deci nu se poate schimba lumea? Sau se poate? ....

Oamenii... Un subiect niciodată epuizat... Eventual epuizant. Pentru că în oameni e sădită schimbarea, liberul arbitru, puterea de a face ceva sau abandonul puterii în favoarea delăsării, a compromisului, a obișnuinței liniștite, comune, cunoscute. Diferența ne epuizează și ne provoacă, ne aduce împreună sau ne îndepărtează, ne…schimbă.

Nu, nu fac lobby, doar îmi exprim admirația față de un film genial ca idee. E din 2000, şi mă mir că nu l-am văzut până acum... Povestea e relativ banală, acţiunea în sine devenind genială: simplitatea și inocența unui copil care vrea să schimbe o lume… lumea dominată de concurența pentru ceva, un ceva uneori necunoscut, aflat acolo doar ca motiv de luptă inutilă între oameni care își etalează forțele în dominare, în ierarhie, involuând în suflet și evoluând în rang.

E un film la care, deşi ţine vreo 2 ore şi 3 minute, nu m-am plictisit absolut deloc... Un film care nu are nevoie de cine ştie ce acţiune violentă ca să îţi sară în ochi...

Cuvintele sunt de prisos, pentru că dupa ce vezi un astfel de film începi să simţi cu adevărat bucuria care îţi umple sufletul. Imediat începi să te gândeşti că zâmbetul şi fericirea altora pe care poţi să îi ajuţi să capete aceste trăiri sunt lucruri care dau sens acţiunilor noastre în viaţă...

Un gest mic sau o vorbă bună poate transforma uneori o zi ratată într-o zi salvată. So, pay it forward!

                                             Respecte!

Aiurea...

Cineva spunea că dragostea este cel mai sănătos și mai just răspuns pe care viața îl poate da existenței noastre.Viața nu ar mai avea culoare fără ea, soarele nu ni s-ar mai părea atât de strălucitor, lumea nu ar mai fi la fel de frumoasă, noi înșine nu am mai fi noi. Avem nevoie de iubire în viața noastră la fel cum avem nevoie de aer. Și dacă aceasta nu se află în imediata noastră apropiere, o căutăm noi.

Adesea însă ne îndrăgostim de cine nu trebuie. Când spun adesea, mă refer la majoritatea cazurilor, ajungând astfel la așa zisa suferință...Momentele alea când îți vine să îți bagi picioarele în tot și să "ceri un glonț"...

De ce ne îndrăgostim de cine nu trebuie? Pentru că de cele mai multe ori nu ne cunoaștem limitele și nici măcar noi nu știm ce ne face bine și ce ne face rău... Pentru că ne place să ne "chinuim" singuri, să nu luăm partea ușoară sau cea mai accesibilă persoană care apare... E o provocare...

Se zice că atunci când ne îndrăgostim nu o facem că așa trebuie, sentimentul de dragoste venind de la sine (foarte adevărat)... Ironia este însă că de multe ori ținem la cine nu trebuie. Ce e dragostea adevărată? E credință oarbă, umilință fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi...Dragostea constă în dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia şi de a simţi fericirea acestuia ca şi cum ar fi a ta...

Există foarte multe motive pentru care ne îndrăgostim... Fiind atrași de aspectul fizic, de caracterul acelei persoane. Dar și așa, de ce alegem să ne îndrăgostim tot timpul de cine nu trebuie... E un paradox. Am spus de mai multe ori că nu cred în destin. Destinul ni-l facem singuri, cu mâna noastră, dar deja devine supărător.. E adevarat că dragostea pură se găsește foarte greu și mult mai greu se păstrează... Tonalitatea vocii ei, aspectul plăcut al corpului, felul în care vede lumea sau mirosul parfumului sunt câteva dintre măruntele aspecte ce ne stârnesc profunde emoții atunci când suntem în preajma unei persoane dragi nouă... Totul poate părea un joc copilăresc la început urmând pe urmă să îți dai seama că e mult mai mult de atât... Dorim să credem că așa ceva ne-a fost scris să se întâmple... Ei, dacă ar fi să cred în destin, aș crede ca poate fi foarte ușor influențat... O plimbare prin parc, chiar și un amărât de dans la un chef poate schimba felul de a privi o anumită persoană... Dar tot nu mi-am răspuns la întrebare: De ce ne îndrăgostim? Sau mai bine zis... De ce ne îndrăgostim tot aiurea...?

Răspunsul : ... Habar n-am.! Sincer, încerc să mă gândesc foarte mult la chestia asta, dar nu cred că o să reușesc vreodată să îi găsesc răspunsul...

Dacă suntem jumătăți ale aceleiași sfere înseamnă că suntem făcuți din același aliaj sau doar înseamnă că îmbinarea celor două fragmente trebuie sa fie perfectă ? Acolo unde unul are un surplus, celălalt are o lipsă… sau poate și una și alta: trebuie să se potrivească bucățile, dar și materialul să fie identic? De-asta o fi așa de greu să căutam, să găsim, să potrivim între ele visele, idealurile, obiceiurile…

Ne îndrăgostim de un om sau de imaginea noastră proiectată în ochii și sufletul persoanei din fața noastră ?

Sunt prea multe întrebări fără răspuns... Întrebări care te fac să te gândești, oare e bine cum procedezi? Oare nu poți să faci mai mult de atât? Există și altă cale? Poate că există... dar nu ai găsit-o! ...

Atât! ...

                                                    Respecte!

Tot același...

Prima postare din 2012... Să încep de unde și cu ce? Cu plânsul înfundat din inimă, cu zbaterea leneșă dar neîncetată a sufletului ce strigă mereu după ajutor? Chiar nu știu...Pentru că ambele se suprapun, ambele au momente când se contopesc, când formează un tot ce mă înăbușă, îmi oprește răsuflarea, îmi umple ochii de lacrimi și mă simt gol pe interior…gol de suferință, de bucurie, gol de sentimentele care fac un om să trăiască cu adevarat... Acum mai mulți ani am citit într-o carte măruntă, total nesemnificativă, o frază care mi-a rămas întipărită în creier...”râsul este masca pe care soarta îl așterne pe chipul unui om pentru a ascunde un strigăt de durere”... Eram aproape un copil când am citit asta și am zâmbit... Peste ani, am început să râd, iar acum…acum râd în hohote..acum râd cu lacrimi, râd cu disperare..sunt prea multe momentele în care simt că nu am nimic din ce mi-am dorit, în care îmi doresc să fiu plin de tot ce face viața mai frumoasă…Sunt gelos pe oameni, pe natură, pe obiecte, pe tot! În fiecare găsesc și văd câte ceva care mie îmi lipsește…și totuși, ce ar umple acest gol? Mai mult ca sigur un suflet asemeni mie, un suflet devorat de aceeași foame de sentimente,disperat după puterea de a dărui totul...

Ajunge... 

                                                                                  Respecte!