Vorbeam aseară cu Paul Ștefan, un prieten foarte bun, care a făcut pentru mine lucruri pe care unii nu le-ar face pentru frații lor. Vorbim destul de des, iar unul dintre subiectele de aseară se referea la "Speranță, adevăr..." Am ajuns să purtam o discuție destul de complexă în ultimele zile despre subiectul ăsta, iar eu, rugându-l să scrie ceva despre asta, mi-a dedicat mie o poveste de "ficțiune". A ținut însă să precizeze că "în spatele oricărei lucrări de ficțiune, există și o fărâmă de adevăr" .
"Și astfel stătură cei doi, el și Ea, în capsula lor de sticlă în care nimeni și nimic nu îi putea atinge…Cel mai trist lucru este că nici ei nu se puteau atinge unul pe celălalt, fiind separați de un perete de sticlă impenetrabil…dorința lui era atât de vizibilă încât se concretiza sub formă de picături incipiente de apă pe nemilosul perete…în schimb ea, îl trata cu o răceală ce făcea ca picăturile de apă să se transforme în gheață…nu a durat mult până când globul lor de sticlă a cedat…iar el a fost profund rănit…ea însă a mers mai departe pentru a se bucura de noi sentimente într-o lume fără de sfârșit…el a rămas pur și simplu acolo, așteptând o mână fină și o inimă caldă, care să îl trateze exact cum s-ar fi cuvenit…Zilele erau pentru el interminabile și fără de culoare…nu mai putea vedea nimic frumos în tot ceea ce îl înconjura…de fapt nici măcar nu mai era sigur că exista ceva în jurul său…Fata asta l-a pustiit aproape ireversibil, lăsându-l într-o lume pe cât de mare, pe atât de goală și fără de sens. În mod inevitabil, zilele deveneau săptămâni, săptămânile luni, lunile deveneau ani, iar el se afla tot la pământ…Uitase când a zâmbit pentru ultima oară, amintirea Ei a început să pălească, iar în același timp și el se pierdea pe sine…Se simțea înrădăcinat, legat și blestemat să rămână în locul în care s-au despărțit, probabil considerând că locul respectiv va fi și piatra sa funerară…După îndelungi așteptări fără de speranță, într-o lume care nu putea să îl înțeleagă și care îi prevedea sfârșitul, într-o zi care părea să fie la fel de monotonă ca toate celelalte de la neferitul moment, lacrimile au început să îi curgă în mod frenetic și nu de tristețe ci datorită faptului că aproape fusese orbit de razele multicolore care îi invadaseră lumea sa percepută doar în alb și negru…ceea ce vedea era INCREDIBIL…era o apariție de neconceput și inițial crezuse că este doar un semn al nebuniei care părea să îl acapareze…De fapt, era cât se putea de lucid…Pentru prima oară după foarte mult timp, mimica feței sale s-a schimbat lăsând loc unui zâmbet minunat…I se părea că totul se mișcă în reluare și că drumul ei înspre el nu se va mai termina niciodată…însă, după puțin timp ea ajunsese în dreptul său…Era prima persoană care îl băgase în seamă și mai mult de atât, ea vedea în el ceva frumos, greu de explicat în cuvinte…Pentru prima oară, el găsise puterea să se ridice din nou în picioare și o privi cu atâta tandrețe…La toate aceste gesturi de sentiment profund ea îi spusese: “Ai un zâmbet atât de frumos și niște ochi atât de minunați în care aproape că m-am pierdut, locul tău nu este aici.” În acel moment el, revenise complet la viață…ea, îi întinsese mâna, umplându-i trupul și sufletul de căldură…Era aproape prea frumos, dar era REAL…Încet și cu un mers ușor împiedicat, porniseră AMÂNDOI pe drumul regăsirii lui…Și regăsindu-se pe el a reușit să vadă și cât era ea de frumoasă din toate punctele de vedere. Din acel moment, toate gesturile și acțiunile sale, erau mulțumire pentru faptul că ea reușise să pompeze din nou viață prin venele sale…Astfel au devenit INSEPARABILI…Și astfel, el realizase că speranța și iubirea pot să reapară chiar și în brațele unei alte persoane…:) "
Mulțumesc, Paul !
Sursa originală : http://paulstefan91.wordpress.com/2013/02/11/fictiune-adevar-speranta/
Respecte !
