Bun. Ca să încep cât de cât bine, vă pot spune că nu am murit încă :)). Nu am mai scris de o gramadă de vreme... Motive am o gramadă, dar în principal lipsa timpului. Sper ca să pot recupera ce am pierdut, având în vedere multele zile în care am şomat...
Dacă tot mi-am făcut puţin timp astăzi să mai scriu câte ceva, vroiam să vă arat o chestie care pe mine m-a lasat absolut fără cuvinte...
Citeam zilele trecute, din pură întâmplare, un blog. Şi am dat pe sărite ca să văd şi eu ce conţine blogul. Nu am găsit decât "spital, tratament, chimioterapie"... Ca în final să văd o postare ("Drum bun, Alexandra!"), pentru ca apoi să înteleg tot ce s-a întâmplat. Asta probabil se întamplă pt ca nu am luat-o de la început, lucru care dacă l-aş fi făcut mi-ar fi fost totul foarte clar.
Ideea e în felul următor... şi ce vreau eu să tratez aici... Viaţa! În unele dintre postările mele precedente scriam despre viaţă... Scriam cum viaţa, indiferent cât de aiurea poate fi câteodată, merită trăită din plin... La un moment dat nici nu mai ştiam ce să mai scriu, să nu mă repet, dar, citind blogul despre care am vorbit, am descoperit că eu nu am acoperit nici măcar 2% din ceea ce mi-am propus. În continuare o să copiez unele fragmente din blogul acela, pentru a vă face o idee despre ce vorbesc...
"Azi e o zi nefasta pentru mine. Diagnosticul a venit ca un soc: metastaze la plamani si rinichi. Primul gand care-mi trece prin minte implica moartea. Imi pare imposibil sa mi-o scot din minte. Incerc sa-mi imaginez cum arata NIMICUL! O mare intindere pustie de GOL! Nimeni drag care sa fie pe acel camp pustiu, care sa ma tina de mana. Nu reusesc sa-mi retin lacrimile. Un zid imens imi apare in fata: sfarsitul…cand nici macar nu am inceput. Incerc sa plec de la acest sfarsit si sa imaginez o viata pe care inca nu am trait-o si pe care poate nici nu voi apuca sa o cunosc. Cum ar fi aratat ea oare?
Mi-e teama….foarte teama! Simt cum respiratia mi se ingreuneaza, cum inima incepe sa-mi bata din ce in ce mai tare, de parca ar vrea sa iasa de la locul ei... acel loc bolnav, patat de cancer: pieptul meu! Ma gandesc cum sa le spun celor dragi?! Marian, sotul meu, e langa mine…incearca sa ma incurajeze insa ochii lui sunt atat de tristi si imi pare atat de rau ca nu pot sa-I alin…dragul de el.
Incerc sa ma adun…ma indrept instinctiv spre o biserica…poate Dumnezeu ma va indruma spre o cale…poate imi va da o speranta…poate imi va da o noua sansa la viata…"
(Asta e prima postare. Aşa începe blogul. Continui cu alte fragmente din postările ei...)
"Nu ma pot opri din plans…am porniri sa-mi sun toti prietenii, rudele, sa-i aud, sa le cer iertare unora…poate n-o sa-i mai vad niciodata.
Macar daca as reusi sa dorm… Marian a adormit langa mine…. Da-mi Doamne putere sa traiesc… sa traiesc… sa traiesc…….!!!"
"Colegii de la birou ma sustin si ei. Am vorbit cu directoarea care a inceput in cadrul Raiffaisen o ampla campanie de strangere de fonduri pentru mine. Cu totii mi-au spus ca ma sustin si abia asteapta sa ma intorc sanatoasa si vesela, asa cum ma stiu ei. Am constientizat ca viata e frumoasa….lucru care ti se intampla de cele mai multe ori cand esti pe cale sa o pierzi. Trist, dar adevarat! Oricum, merita sa lupt! Merita sa traiesc! Inca n-am terminat."
"Obosesc foarte repede si cand obosesc fac febra. Tusesc din ce in ce mai des. Insa azi Dumnezeu mi-a dat un semn…un semn bun…un semn ca ma iubeste si ca o sa fie alaturi de mine. In contul meu s-au strans azi 20.000 RON si 1.150 EUR. Incredibil!
" Sunt din ce in ce mai obosita, dar am incredere ca voi trece peste toate….ce nu te omoara, te face mai puternic. Iar eu nu am de gand sa mor…nu inca!"
"In ultimele trei zile evenimentele s-au precipitat si iata-ma in Turcia, obosita dar plina de sperante. Miercuri am inceput pregatirile pentru plecare, si tot miercuri am decis sa parcurgem drumul spre Turcia in doua zile, pentru ca organismul meu sa nu cedeze oboselii. In aceste momente am nevoie de fiecare strop de putere. Drept pentru care am pornit miercuri spre Bucuresti si am innoptat la Alexandra, iar joi la pranz ne-a dus ea la aeroport. A fost greu, foarte greu, mai ales cand am aflat ca avionul are intarziere. Asteptarea e cumplita…am incercat sa gasesc un scaun mai confortabil…durerile au devenit insuportabile. Respir cu greu si deja am facut febra. Am o nevoie acuta sa stau intinsa, pentru a putea respira. Au stat atat de multi oameni pe aceste scaune si probail nimeni nu a simtit nevoia sa smulga cotierele… poate in anumite circumstante sunt chiar confortabile…. Dar nu si pentru mine acum! Sunt obosita, trebuie sa ma intind… o clipa, numai putin! "
"Am ajuns sa invat multe lucruri pe care nu le-am sesizat pana acum si am senzatia permanenta ca cineva, desi nu face ca lucrurile sa mearga mai usor, ma vegheaza si ma intareste…si imi transmite noi forte cu care sa lupt…imi pare ca vorba din batrani care spune ca “Dumnezeu iti da cat poti duce” e tare adevarata…si raman surprinsa de fiecare data cat de mult pot…cu ajutorul vostru, al tuturor!"
"E o zi festiva...si prima zi de iarna...prima zi din decembrie, cand incep rezolutiile pentru noul an...despre asta vreau sa va vorbesc...am invatat in acest an multe...am trait intens si am obsevat cu un usor regret ca lucrurile cu adevarat importante, ca familie, prieteni, si lucrurile simple care ne fac cu adevarat fericiti, le observam doar in momente extreme...cand sfarsitul isi face simtita prezenta...in goana dupa bani si cariera...uitam cu desavarsire ca la final totul se rezuma la a avea cu cine sa le imparti...ca fericirea ti-o gasesti mai repede in bratele celor iubiti...sot, mama sau prieteni...ca singuratatea din final...oricare ar fi el...e mai dulce cand o imparti cu cineva..."
"Dragi mei...probabil ati aflat ca sunt in spital...nu vreau sa va intristati...nu e momentul...simt ca ma lasa puterile, ca organismul meu nu mai vrea sa lupte....insa nu sunt inca pregatita sa-mi pierd speranta si credinta intr-o zi de maine mai buna...si nu vreau sa o pierdeti nici voi...Iuliana, Geanina, Anca, Natalia, Aglaita, Ingrid, va multumesc din suflet pentru mesaje....presupun ca nu mai sunt atat de bine, dar as vrea sa continuati sa ma pastrati alaturi de voi si sa credeti in mine...as vrea sa transmiteti gandurile voastre catre Dumenezu...si poate, impreuna, vom reusi sa-l facem sa asculte....si sa-mi daruiasca inca un Craciun fericit alaturi de cei dragi...si-mi mai doresc sa nu va intristati si sa continuati sa va bucurati de lucruri marunte alaturi de cei dragi....sa pretuiti viata mai presus ca orice...e tot ce conteaza!"
( Ultima postare a blogului, scrisă de Alexandra...)
"Buna dragii mei... daca cititi aceste randuri este pentru ca Dumnezeu a decis ca eu sa-i fiu alaturi...
Am inceput sa scriu pe acest blog din recunostinta pentru cei care, fara sa ma cunoasca, au decis sa fie alaturi de mine, atat moral cat si financiar... si am vrut sa le impartasesc din experienta traita si din lectiile invatate, si prin asta sa le multumesc pentru suportul acordat...
Daca am reusit sa transmit mesajul... acela ca viata e cel mai pretios dar pe care-l primim si ca merita traita intens... si daca in momentele vesele sau triste o sa va amintiti acest mesaj... atunci inseamna ca, desi am pierdut batalia... n-am pierdut si razboiul... inseamna ca voi continua sa traiesc in amintirea voastra...
Imi doresc sa nu umbresc in nici un fel aceste sarbatori... si-mi doresc sa ma conduceti cu zambetul pe buze... pentru ca acest sfarsit nu e o pedeapsa... ci doar rasplata unei vieti traite frumos... pentru ca acest sfarsit e doar un nou inceput...
Va imbratisez cu drag!"
( Sper ca măcar prin cuvintele unui om care şi-a dat seama cât de preţioasă e viaţa şi nu a renunţat la ea până în ultima clipă, să reuşesc să spun ceva ... sunt sigur că nu am reuşit în postările mele anterioare să fac lucrul acesta... Bucuraţi-vă de viaţă! )
Blogul original: http://blog.2230.ro/
Respecte!
