S-a dus...

Nu știam asta.. dar cred că nici nu vroiam să aflu asta.... Am primit acum câteva minute pe facebook o veste care mi-a stricat seara într-un mod în care nicio veste nu putea să o facă.... S-a stins ca o lumânare în bătaia vântului... E vorba de Raluca... Raluca Boșorogan, cea pentru care am postat ultima data pe blogul meu. Îmi e atât de greu să cred că am început o postare care oarecum era optimistă, în sensul că fiecare dintre noi puteam să o ajutam, iar următoarea postare de pe blog trebuie sa fie despre nimic altceva decât faptul că ea ne-a părăsit, lăsându-ne într-o lume plină de ură și de aroganță...

Îmi e extrem de greu să realizez că nu mai e, îmi e extrem de greu să cred că a fost atât de rea toamna asta încât nu s-a mulțumit să omoare doar natura... A trebuit să ia un suflet atât de tânăr...

Mă doare sufletul... mă doare inima... mă doare tot... Vreau să dorm, să uit de toate lucrurile urâte, să uit de tot ce înseamnă durere, suferință, tristețe... Doamne, dacă ar fi atât de simplu...

O să trec peste tot cu capul sus, la fel ca întotdeauna... Nu prea am încotro, nu?! Ascult o melodie tristă în fundal... dar cred ca m-am obișnuit cu melodiile triste. Se pare că m-am obișnuit cu tot ce înseamnă tristețe... Ce dracu?!

Asta a fost tot... Speram să nu fiu nevoit să postez asta, să nu ajung într-un moment în care să nu îmi mai găsesc cuvintele.... 

Respecte !

Viața e … neașteptată

Trec momentan printr-o perioadă pe care nu cred că aș putea să o caracterizez ca fiind perfectă. Am momente când mă trezesc plin de energie, dar și moment când am impresia ca sunt singur, neînțeles și deseori judecat. M-am săturat de oameni care sunt veșnic nemulțumiți. Automat, am momente când mă satur de mine. 

Uneori simt că mi se întâmplă lucruri supraomenești. Am impresia că așa a fost făcut încât să cunosc doar oameni care-mi depășesc puterea de înțelegere. Este relevant ce descopăr zilnic la oamenii din jurul meu. Veșnic nemulțumiți, veșnic înfumurați, veșnic într-o lume doar a lor și imposibil de înțeles. 

Am obosit să mă fac ca nu înțeleg, am obosit să întâlnesc ipocrizia, duplicitatea și prostia, la fiecare pas. Am obosit să trec cu vederea doar de dragul bunului simț… Pentru că vine un moment în care stai și îți analizezi propria viață. Și ai impresia că ești una dintre cele mai blestemate persoane din lume. Dar când te raportezi la alții, realizezi că treaba nu e exact așa. Dacă ar exista un loc în care fiecare om să vină cu problemele sale puse într-un sac, când i-ai vedea pe cei cu sacii de n ori mai mari decât ai tăi, ai pleca fără a mai cere nimic. 

Am scris anul trecut o postare despre o tânără care a avut cancer pulmonar… Am citat direct din blogul ei, pentru a vă face o idee mai complexă despre cât de prețioasă e viața și cât de mult ar trebui să ne bucuram de fiecare moment cretin care ne colorează viața. 

Astăzi, nu am putut să nu scriu ceva despre Raluca, Ralu cum o știu prietenii… O să postez în rândurile ce urmează mesajul direct al colegei ei de banca, împreună cu contul deschis pentru a putea să o ajutăm să treacă peste momentele chinuitoare… 

"!!!!!RALUCA ARE NEVOIE DE NOI !!!! VREA SA TRAIASCA !!!!!

Cine poate da o definitie vietii ? Numai Dumnezeu. Este greu de acceptat ca la numai 16 ani sa pui punct si sa pleci definitiv de langa cei dragi . 

La 16 ani incepi sa intelegi ce se intampla langa tine , incepi sa intelegi ca viata poate sa aiba sens . 

La 16 ani iubesti muzica,iubesti sportul si baietii te asteapta sa mergi la un suc. 

La 16 ani este loc numai pentru vise, iubire si speranta. 

Te intrebi nedumerit tu,ca prieten : CE SE INTAMPLA CU RALUCA ? 

RALUCA,prietena mea,RALUCA,colega mea de banca,RALUCA fata visatoare este intr-un mare impas. Undeva, ceva s-a intamplat...De ce la ea ? De ce la varsta ei ? 

Intrebari la care nu avem noi raspunsuri 

Din nefericire RALUCA a fost diagnosticata cu tumora cerebrala de fosa posterioara - meduloblastom. 

Acum este nevoie de noi toti, de efortul tau, al meu, al nostru pentru a o ajuta pe RALUCA sa ramana printre noi. 

RALUCA trebuie sa lupte , iar noi avem obligatia morala sa luptam alaturi de ea . 

Este timpul sa-i intindem o mana de ajutor pentru a putea continua tratamentul. 

Te asteptam sa fii alaturi de RALUCA! 

Vino si tu !!! 

BANCA COMERCIALA ROMANA- SUCURSALA CALAN 

Cont deschis pe numele GHILEA ANGELA 

Lei: IBAN:RO49RNCB0745078343160001 

PENTRU RALUCA BOSOROGAN "

Dumnezeu să îi dea putere să treacă peste tot... ! 

Respecte !

Dezamăgit... de mine !

Încerc din răsputeri să revin, să fiu și aici prezent, cu gânduri, trăiri, emoții…. Ți s-a întâmplat vreodată să fii dezamăgit de tine însuți?

Am atât de multe de spus, dar un vocabular atât de sărac în momentul de față… Nu pot să mă exprim, și nu știu de unde pot să primesc ajutor. Se pare că am aflat că moartea există cu adevarat ! Și am aflat că nu trebuie să fie neapărat fizică… Îmi e greu totuși să înțeleg de ce oamenii, oamenii în care eu am crezut, și-au bătut joc de mine… Îmi este greu să înțeleg de asemenea de ce mi-am bătut eu joc de mine ? Nu este nimeni responsabil de suferința mea, deoarece eu singur am produs-o prin faptul că încă am încredere prea multă… Veșnica mea problema...

Din câte îmi aduc aminte, am mai scris ceva pe tema asta… „Sunt mai mult dezamăgit de mine… De faptul că nu mi-am pierdut speranţa, iar eu nu mai aveam dreptul la speranţă… Sunt dezamăgit de orgoliul stupid la care nu am renunțat de cele mai multe ori. N-am aşteptat decât un semn. Tu însă ai ales să rămâi cu orgoliul nepătat, chiar dacă știai că mă faci să sufăr… Nu-ţi reproşez nimic! Nu poţi impune sentimente inimii! Pur şi simplu nu poți… Aș vrea să învăţ să mă îndrăgostesc, dar de cea care e îndrăgostită la rândul ei de mine.. Să reînvăţ să construiesc sentimente, să reînvăţ să simt fluturi în stomac. Chiar şi cu lacrimi în ochi, am avut mereu puterea să spun zâmbind “e în ordine”… Ca şi acum. Mi-am păstrat visele în ciuda unor deziluzii. „ 

Nu sunt în stare să îmi termin postarea, iar pentru asta, vă rog să mă scuzați… Îți mulțumesc pentru lecția de viață pe care mi-ai servit-o !

Respecte  !

M-am săturat 5 ...

Am scris destul de multe postări despre falsitate, despre oameni care nu au loc de mine pe stradă și pe care îi deranjez prin simpla mea prezență… Vroiam totuși să îmi schimb modul de a scrie, devenind astfel puțin mai optimist. Am renunțat mai repede decât credeam !

Asta fiindcă urmează a 5-a postare din ciclul “M-am săturat”. Desigur că am enumerate în postările precedente faptul că m-am săturat de atitudinea de sclavi, de lipsa de respect, lipsa de onoare sau lipsa de înțelegere  Sau de ce nu, de lașitate, de iluziile pe care oamenii le folosesc pe post de scuză sau de faptul că am fost nevoit să renunț la lucrurile pe care le iubesc pentru că așa trebuie și așa e bine pentru viitorul meu. De asemenea am spus că m-am saturat să fiu judecat după felul în care mă îmbrac, felul cum arăt, sau judecat fără motiv, fără ca măcar să fi purtat o conversație cu mine, să vezi cum sunt de fapt. Cred că pe cea din urmă mă voi opri puțin.

Am ajuns într-un punct în care pot spune cu tărie că îmi ajunge. Pentru că în orașul ăsta se întâmplă de mult timp un lucru de neconceput. Există un tupeu lipsit de orice limită: de a minți, de a dezinforma, de a susține într-o zi ceva iar în cealaltă zi inversul, de a trece sub tăcere abuzurile unora, și a le atribui altora, de a face comparații improprii.

M-am săturat să mă stresez pentru nimic. M-am săturat de oameni infecți, cu un caracter jegos, care se consideră prieteni. M-am săturat de lumea care nu apreciază nimic. M-am săturat de cei care critică ambițiile, temerile, durerile, dezamăgirile, sinceritatea și uneori iluziile ascunse sub calmul desăvârșit, sub ironii și vorbe cu iz de superioritate. M-am săturat de faptul că pentru a te integra în societate, trebuie să te mulezi pe caracterele altora, caractere infecte, false, lipsite de orice substanță. Pentru că unii cred că a fi original înseamnă a fi stricat, o jucărie cu un defect de fabricație… M-am săturat să fiu judecat pentru că îndrăznesc să fiu ceea ce sunt…

Niciodată nu am văzut o frecvența mai accentuată, o cumulare mai concentrată a minciunii, ipocriziei și manipulării decât în ultimele săptămâni, într-un oraș în care și undele radio ajung cu greutate.

Vrei să mă cunoști? Nu îmi privi chipul și nu trage concluzii după câteva cuvinte pe care le rostesc. Nu îmi evalua inteligența și maturitatea după vârstă, nici după studii și nici după condiția mea socială. Nu asculta povești despre mine și nu mă privi prin ochii altora, pentru că fiecare mă vede diferit și prea puțini mă văd așa cum sunt cu adevărat. Nu îmi cataloga sensibilitatea, moralitatea și valorile în funcție de greșelile din trecut, pentru că nu cunoști conjuncturile care au dus la înfăptuirea acelor greșeli.

Vino să îmi vezi nemulțumirile și frământările interioare. Vino să vezi de câte ori sunt neîndreptățit. Vino să îmi vezi toate stările, de la bucurie până la tristețe adâncă. Vino să vezi cum râd atunci când ar trebui să plâng și cum alin durerile altora, în timp ce durerile mele mă sufocă. Vino să vezi de câte ori greșesc și câte regrete adun, dar și cât de mult iert… Vino să vezi cât dăruiesc și cât primesc înapoi.

Nu ai dreptul să spui niciun cuvânt despre mine, atât timp cât nu mă cunoști !

Niciodată nu e prea târziu pentru a schimba ceva… Dar de fiecare dată îmi dau seama că uneori sunt prea naiv, iar naivitatea se plătește scump !

Respecte !

„Ce doamne iartă-mă s-a întâmplat?”

Mi-ai apărut în cale într-un moment în care credeam că nu mai există dreptate în lume, că nu mai există speranță, că nu mai există sinceritate, că nu mai există iubire. Ai apărut în viața mea ca un înger într-un moment în care nu știam nici ce să mai cer. Mi-ai apărut în viață ca o rază de soare când trupul îmi era înghețat, reușind printr-un simplu zâmbet să îmi dovedești că există nevoie de o schimbare. Mi-ai apărut în viață când toată făptura mea plângea și mi-ai redat încrederea, mi-ai alinat durerea, ai ascultat trista mea poveste și ai schimbat-o în ceva cum nu puteam visa. Mi-ai dat șansa să zâmbesc, să simt că trăiesc și să redevin cel ce a fost acum ceva timp. Să simt că am în viața un rost, rostul acela fiind strâns legat de existența ta. Iți mulțumesc că te-am cunoscut, îți mulțumesc că mi-ai apărut în cale, îți mulțumesc că mi-ai redeschis pofta de viață și îți mulțumesc pentru visul ce mi l-ai împlinit. Ai reușit să mă înveți să nu mai știu uita, m-ai învățat să te caut și să te găsesc, m-ai învățat să te privesc și cel mai important, m-ai învățat să te iubesc! 

E foarte ușor sa iubești, dar nu este simplu. Iubirea este un sentiment ce te invadează treptat, un sentiment ce te încălzește, unul care necesită antrenament și deschidere pentru a fi primit cu bine de suflet. Nu e simplu deloc! Dar atunci când simți că iubești din primele momente, că ești cuprins de o căldură care te topește pe interior, atunci îți pui singur întrebarea… „Ce doamne iartă-mă s-a întâmplat?” 

Răspunsul ți-l dai însă tot singur… Iubești ! 

Îți mulțumesc pentru că m-ai încurajat să trăiesc așa cum îmi doresc, îți multumesc pentru clipele în care mi-ai fost alături, pentru că m-ai făcut să vad lumea cu alți ochi, că îmi arăți partea plină a paharului și că m-ai învățat că suferințele sunt doar mici pietre care ajută la clădirea propriei ființe. 

Am nevoie de tine, am nevoie de privirea ta, am nevoie de sufletul tău ! Pentru că te iubesc ! 

 Respecte !

Eu ?!

De foarte multe ori mi-am pus singur întrebarea “Cine sunt eu? ”… Pare atât de simplu, dar este atât de complicat… Probabil că eu sunt cel care învață ce este autocontrolul… Cel care ascultă, sfătuieşte, ajută, urăşte să vadă oameni trişti, chiar dacă de multe ori m-am încadrat și eu în categoria asta, urându-ma astfel pe mine însumi…

Niciodată nu mi-a plăcut să mă descriu, poate pentru simplul fapt ca pur şi simplu nu ştiu ce să zic, desi ar fi destul de multe lucruri de spus despre mine… Din câte mă consider eu, sunt o persoană normală, cu preocupări normale şi care nu posedă absolut nimic ieşit din comun. Pot spune că uneori mă cufund într-o lume a mea, dar dimineața vine de obicei prea devreme și o data cu ea dispar și scânteile magice de care vorbeam…

Alteori, visez cu ochii deschiși… la o lume mai bună cred… O lume unde există corectitudine şi nimeni nu este lăsat să moară de foame. (E doar un vis)

Nu pot spune că sunt foarte optimist, dar mă consider unul dintre cei mai norocoși oameni din lume. Îmi plac chestiile drăguţe, îmi plac obiectele mici cu mare încărcătură emoţională.

Best of me? Selfcontrol… Worst? I have feelings !

Am o aroganță mult prea mare pentru a nu mai profita alții de bunătatea mea… Nu prea ştiu să zic “Nu!” dar învăţ încet, încet.

Preocupări? Implicat în tot și-n toate… Cânt, dansez (pe la chefuri, nu singur de nebun acasă), plâng la filme, ma joc cu mouse-ul… Nu cred că am un scop bine definit în viață… Trăiesc aşa cum ar trebui s-o facă toţi. Mă bucur de ce am și mă mulţumesc cu ce primesc (de cele mai multe ori).

Ce nu ar trebui să îmi ceri? Timp…

Critic îngrozitor de mult minciuna și ipocrizia, le urăsc, dar le practic uneori… Sunt totuși foarte sincer și dacă mă deranjează ceva o spun. Ador oamenii inteligenţi, care au ceva de spus (din ce în ce mai rari oricum)

Persoana publică favorită? Niciuna !

„Cine sunt eu”? Probabil că sunt : cel care este salutat pe stradă de toți aurolacii lipsiți de ocupație, cel care se gândește să se tundă de cel puțin 2 ori pe lună, cel căruia nu îi pasa de ziua bărbatului (deși e un motiv bun pentru un chef), a femeii sau a copilului, cel care urăște singurătatea și păianjenii, cel care de foarte multe ori s-a îndepărtat de prietenii săi, cel care nu înțelege muzica de club, cel care nu mai are răbdare să ajungă la facultate, cel care încă iubește sincer, cel care nu se poate abține să le spună proștilor că sunt proști, cel care nu face nimic dacă nu are rost, cel care ține puțin prea mult cont de dorințele altora și e mereu nemulțumit că n-a fost egoist…cel care vrea să aibă întotdeauna dreptate, cel care stă noaptea pe geam cel puțin 20 de minute înainte să doarmă, cel care mereu se compară cu alții, cel care consideră că muzica e mult mai mult decât un simplu sunet…cel care invidiază proștii fericiți, cel care urăște cerșetorii, cel care se atașează mult prea repede de persoane, cel care vrea să schimbe lumea, cel care nu a fost făcut să tocească, cel care încearcă mereu să își găsească defectele, cel care își dorește ca oamenii să-și schimbe mentalitatea cu privire la tot ce fac…

Ăsta sunt eu ! Deocamdată….

Respecte ! 

Totul e exact la fel...

Se spune că „Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd”. Da, m-am schimbat mult față de acum nu știu câți ani… Se pare că asta face durerea din oameni. Am vrut să văd și să iubesc tot în oameni… Cea mai mare greșeală a mea. Cred că cel mai bine e ca niciodată să nu crezi că liniștea înseamnă ignoranță, calmul acceptare iar bunătatea să o iei ca pe o slăbiciune… Până la urmă, totul e la fel… Totul se repetă ca într-un ciclu care nu va înceta niciodată. Şi când începi din nou îţi spui că acum va fi total diferit, simţi asta din toată inima, deja îţi trec prin cap schimbările care se vor produce, vezi cum vei deveni, vezi cât de perfect va fi totul chiar şi peste câțiva ani…. Şi totul începe aşa cum începe mereu, îţi promiţi, primeşti promisiuni, zbori pe vreo câteva luni, îţi faci speranţe, te simţi deasupra lumii de extaz şi fericire. Apoi lucrurile încep să meargă în jos şi toată perfecţiunea care era mai mult rodul fanteziei tale începe să se dărâme la pământ. Încet câte încet, câte un fir mic de praf se prelinge pe pereţii muzeului pe care l-aţi construit cu atâta drag… Pentru ca să treceţi apoi la următoarea fază, unde deja regretaţi ceea ce a trecut şi nici măcar amintirile odată plăcute nu vă mai fac să zâmbiți acum. Şi după asta, sunteţi străini. Sunteţi străini cu el, cu ea, nu contează, ceea despre ce vorbesc eu acum este că sunteţi străini cu voi înşivă, pentru că deja nu vă mai recunoaşteţi. Și stai și te întrebi nesigur… “Unde eşti tu, tu ăla din trecut? Care visa, care avea speranţă, care era pozitiv?” Răspunsul e simplu… E praf acum frate !... Praf…
Și de fapt… cui ii pasă ?!

Respecte !

Dacă ști să privești orice clipă este o minune !

"Viața este asemenea unei melodii frumoase,doar versurile sunt o încurcătură" (Hans Christian Andersen) .

Fiecare dintre noi avem un jurnal al vieții noastre, în care scriem zilnic. Un jurnal în care e trecut fiecare gest, fiecare întâmplare, fiecare stare prin care trecem, fiecare moment în care am fost fericiți și fiecare moment în care am plâns. Viața mea are foarte multe capitole…Simt că aș vrea uneori să mă trezesc într-o dimineață și să nu îmi mai aduc aminte nimic din ce am făcut înainte. Să încep totul de la zero, din toate punctele de vedere. Să încep cu forțe noi, să uit toate problemele pe care le-am avut, toate greșelile pe care le-am făcut… Dar probabil că aș uita și lucrurile frumoase ce mi s-au întâmplat, iar pe ele nu vreau să le uit… Dar acest lucru nu e posibil. Nu am spus niciodată că nu aș fi mulțumit cu viața mea, însă sunt sigur că aș putea să o fac mult mai bună. Unul dintre defectele mele cele mai mari este faptul că am încredere oarbă în oameni, iar al doilea este că am momente în care sunt prea curajos, dar și multe momente când uit de acest curaj și mă simt mai vulnerabil ca niciodată. În acele momente fac, probabil, cele mai mari greșeli din viața mea, și astfel în câteva secunde dau cu piciorul unor ocazii perfecte de a-mi îmbunătăți viața. Așa este… Încep să mă obișnuiesc însă cu felul meu de a fi. Mi-e greu uneori și mie, alteori chiar mă pedepsesc, dar încerc să fiu prieten bun cu inima, cu mintea, cu conștiința mea și chiar cu impulsurile mele, când peste tot există tentații…

Se zice că, cu cât urci mai sus fără să vezi și cealaltă jumătate a paharului,cu atât căderea va fi mai lungă și mai dureroasă. De aceea, de ce să fii la mâna destinului? De ce să joci după regulile altuia? De ce să fii un simplu pion pe masa Destinului, când poți fi regele/regina jocului. Fă-ți propriile reguli, pentru propriul joc… Nu există iubire imposibilă, ci doar incompatibilitate… Nu există lucruri la care nu ajungi, doar viziune obtuză… Deviez…

Vorbeam la început de capitole… Am ajuns la o concluzie… În viață există un număr de capitole pe care le scriem în fiecare zi referitoare la ceea ce facem. Știți ce cred eu? Cred că e greșit atunci când zicem “Am încheiat acest capitol din viața mea”. Și știți de ce? Pentru că într-un moment al vieții va exista măcar o persoană care ne va întreba de acel capitol, oricât de dureros ar fi . Iar în acel moment vom retrăi capitolul acela, ne vom gândi ce frumos ar fi fost dacă am fi făcut puțin altfel măcar, și vom suferi, sau nu… depinde de doza de nesimțire a fiecăruia…

Conturează-ți iubirea, depășește-ți obstacolele. Întotdeauna încercarea, moarte n-are. Detașează-te de regulile normale. Creează-ți un echilibru între ceea ce îți spune rațiunea și ceea ce îți sugerează inima, între reușita unui lucru sau pierderea lui. Nu poți întotdeauna să câștigi. Ce ar fi viața dacă ar fi perfectă, numai lapte și miere? Să ți se întindă totul pe tavă, sa nu trebuiască să depui efort pentru nimic. Ar fi totul așa de....... PERFECT. Un cuvânt care nu-i caracterizează pe oameni. Omenii nu sunt perfecți, ci tind spre perfecțiune, în fiecare zi. Viața este perfectă, nu noi!

Trăiește momentul, privește către viitor și amintește-ți trecutul. Toate obstacolele te fac mai puternic, apreciind la adevărata ei valoare viața.

Respecte ! 

Bac …

Se pare că oricât de mult mi-am dorit să nu treacă timpul, să reușesc să învăț mai mult, sau de ce nu, să nu termin liceul atât de repede, Bac-ul e la câteva săptămâni distanță ( mai precis, o săptămână și 4 zile, fără să mă refer la competențe sau alte chestii). Cred că e prima oară anul ăsta când spun „Hai !” . M-am săturat… Nu mai vreau să aud de integrale, nu mai vreau să aud de motoare Otto, și cel mai important, nu mă mai interesează enigmele Otiliei… Ajunge ! Cred că e timpul să treacă o dată, să vină libertatea la care toți elevii claselor terminale visează. Tu te-ai gândit vreodată ce înseamnă libertate adevărată? Te-ai simțit vreodată liber? Dar liber cu adevărat… să faci, să fii, să simți, să te manifești exact așa cum ești… fără constrângeri, fără bariere, fără proiecții mentale și fără limitări? 

Revenind totuși la Bac, observ că majoritatea încă se bazează pe furat… Furat într-o multitudine de moduri, principalul fiind copiatul (i)legal. Adică „poate, poate ne-o lăsa supraveghetorii să tragem cu ochiul în fițuici sau la colegul”… Eu nu am o bază reală în această metodă, pentru că nu depinde doar de mine… Și nu m-am rugat niciodată la Dumnezeu să îmi dea supraveghetori orbi, ci să îmi dea măcar inspirație… 

Un lucru însă mă stresează, iar acela nu pot spune ca e Bac-ul în sine… E vorba despre atitudinea profesorilor, care au impresia că 4 ani am învățat degeaba, iar cea mai buna modalitate de a lua Bac-ul e să termini sutele de variante cu o lună înainte… Nu cred că mi-am tocit degetele pe pixurile alea nenorocite de la Adaconi atația ani ca să ajung în situația în care să nu fiu în stare să iau niște note relativ bune , sau, prin absurd, să nu-l iau… 

Dar, exact cum am spus de fiecare dată, nu mă mai miră nimic…

Respecte !

12 A - Rămâi cu bine !

Privirea dirigintei se plimba peste clasă. Vroiam să mă transform în ceva invizibil, într-o gâză sau într-o insectă, numai să nu mă numească pe mine să răspund. Pe sticla neagră a tablei rânjeau literele apocaliptice. Limba şi literatura romană… Habar n-aveam şi parcă nici nu doream să aflu. Până la sunetul salvator al clopoţelului mai erau vreo 20 de minute, suficient să răspund dintr-o operă pe care nici măcar nu o citisem… Eram inconştient de faptul că mă așteaptă ceva greu, bucurându-mă enorm de momentele în care aflam că nu facem oră… Eram copil … 

Acum, s-a terminat… E oarecum trist, trist că e gata, că plecăm, şi totuşi frumos pentru că a fost, pentru că noi am fost.. şi pentru că vom fi… cea mai tare clasa de A a liceului. Îmi va fi dor de praful de cretă.. de minutele în care mă chinuiam să şterg tabla lună, sau în care o murdăream intenţionat... Sau cum ne îmbulzeam uneori ca o turmă când un profesor ne cerea cretă. E o parte din viata de licean la care renunţăm pentru a ne maturiza şi a trece la marker şi tablă albă. 

Mereu îmi voi aminti cu drag de anii de liceu, şi mereu mă voi întrista când îmi voi aminti momentele frumoase pe care le-am avut de la început. Singurul regret pe care îl am şi pe care probabil îl voi avea toată viaţa va fi că nu am reuşit să fim mai uniţi. Am reuşit anul ăsta să avem mai multe momente petrecute împreună decât în toţi ceilalti 3 ani la un loc. Şi e trist, că am reuşit doar la final să ne comportăm ca o familie. 

Am avut conflicte din plin, ne-am luptat, am ţipat unii la alţii ca descreierații uneori pentru un nenorocit de studiu de caz la istorie, alteori din cauza unei priviri.. alteori din cauza unui gest pripit.. S-au aruncat multe cuvinte în aer.. şi totuşi.. ne va fi dor.. ne vom aduce aminte cu drag de zilele când am mutat clasa invers pentru profa de economie, sau de minunata zi pe final de an în care Prodi a spart tabla…Sau de ultima zi cand am cântat imnul Rapidului în faţa cancelariei… Sunt atât de multe momente superbe.. încât cea mai mare frică este să nu le uit.. unele sunt imortalizate în poze.. altele doar în memorie, care e destul de fragilă. 

Au fost nişte ani speciali. 4 ani care parcă au fost câteva luni.. 4 ani alături de nişte colegi faini.. şi nişte profi mai trăzniţi ca noi. Va fi ciudat.. că în scurt timp acea clasă să nu mai fie "a mea". Am stat 4 ani de zile ca să realizez că momentele pe care le uram în timpul anului, le voi iubi şi le voi cinsti acum.

Generaţie 2008-2012, rămâi cu bine !

Nu uitaţi niciodată, XII A A FOST AICI ! ! !

Respecte ! 

Nu regret nimic? ...

Visez şi eu… E tot ce mi-a mai rămas… Secundele se scurg al dracu de încet şi tristeţea mă invadează fără să vreau. Gândurile îmi zboară în depărtări, undeva unde timpul să stea în loc… să fie doar fericire şi bucurii… Oare există astfel de locuri ?! 

Despărțirea e grea… Chiar dacă nu a avut loc niciodată. Lacrimile mi se scurg pe obraji fără să vreau, inima îmi tremură… vocea se pierde. E o durere sufletească, care, îţi apasă în minte toate momentele frumoase pe care le-ai avut… Dacă le-ai avut… 

Eu nu regret nimic… Oare? Oare chiar nu regret nimic? Cum naiba o fi asta? Aud sau citesc mereu chestia asta…”Nu regret nimic!” Mă întreb dacă oamenii care spun asta chiar nu regretă nimic sau e doar o modalitate de a-și ușura conștiința și a scăpa de propriile reproșuri. Pentru că eu regret. Mereu regret lucruri. Și asta de o viață. Regret des. Regret lucruri pe care le-am făcut, pentru că nu trebuiau făcute… Se zice că din privire se naşte iubirea… Se pare că sunt daltonist… 

Sunt mai mult dezamăgit de mine… De faptul că nu mi-am pierdut speranţa, iar eu nu mai aveam dreptul la speranţă… Sunt dezamăgit de orgoliul stupid la care nu am renunţat de cele mai multe ori. N-am aşteptat decât un semn. Tu însă ai ales să rămâi cu orgoliul nepătat, chiar dacă ştiai că mă faci să sufăr… Nu-ţi reproşez nimic! Nu poţi impune sentimente inimii! Pur şi simplu nu poţi…Aş vrea să învăţ să mă îndrăgostesc, dar de cea care e îndrăgostită la rândul ei de mine.. Să reînvăţ să construiesc sentimente, să reînvăţ să simt fluturi în stomac. Chiar şi cu lacrimi în ochi, am avut mereu puterea să spun zâmbind “e în ordine”… Ca şi acum. Mi-am păstrat visele în ciuda unor deziluzii. Chiar dacă timpul şi-a pus amprenta pe sufletul meu, inima mi-a rămas tânără pentru că am ştiut să preţuiesc sufletul celorlalţi oameni şi iubirea. 

Ca de obicei, eu am greșit… Când iubeşti şi eşti iubit, viaţa e plină de culoare!... Vroiam şi eu să fiu iubit… 

De cele mai multe ori alergăm după fericire şi uităm să fim fericiţi! Se zice că fericirea este alcătuită din suma lucrurilor mici. Aşa o fi! Din păcate de prea multe ori nu acordăm atenţia cuvenită bucuriilor mici şi simple. Ar trebui să le savurăm pentru că fac parte din “fericirea” noastră. 

Atât ! …

Respecte ! 

"Cu cât mai departe poţi privi înapoi, cu atât mai departe poţi vedea înainte"

Voi fetele, sunteţi speciale... Pe măsură ce creșteți, sunteţi învăţate cu o mulţime de lucruri. Aţi fost învățate că dacă un băiat vă înghiontește la scoală, înseamnă că vă place... Probabil că v-aţi dat seama că e o prostie să vă tundeţi bretonul singure, de exemplu. Sau, de ce nu... cea mai importantă învățătură : Faptul că într-o zi veţi cunoaşte un bărbat minunat, cu care veţi avea propriul final fericit....

Vă plac filmele... Vă plac dramele, dar dacă ar fi posibil, să aibă toate final fericit. Fiecare film pe care îl vedeţi şi fiecare poveste pe care o auziţi vă imploră să aveţi răbdare. Fiecare poveste vă face să aşteptaţi răsturnarea aia de situaţie din ultimul act al piesei, declaraţia aia de dragoste venită din senin.... excepţia de la regulă...

Uneori însă, sunteţi atât de fixate pe găsirea acelui final fericit, a acelei minuni, încât nu prea reuşiţi să citiţi semnele aşa cum trebuie... Nu prea faceţi diferenţa între cei care merită şi cei care nu merită... Între cei care ar trebui să rămână şi cei care vor pleca...

Şi poate finalul ăla fericit pe care îl aştepţi şi care ţi-a fost promis nu include întotdeauna şi un tip... Poate e vorba de tine, reuşind să aduni bucăţile de pe jos şi să o iei de la zero. Eliberându-te pentru ceva mai bun în viitor. Poate că finalul fericit pe care îl astepţi este pur şi simplu... să poţi trece mai departe.

Sau poate finalul fericit pe care îl cauţi e să ştii că până şi după toate dezamăgirile pe care le-ai avut, după toate telefoanele la care nu ai primit niciodată răspuns sau poate toate ocaziile în care ţi-ai frânt inima, după toate greşelile şi semnele prost interpretate, după toată suferinţa şi probabil ruşinea de care ai avut parte... tu nu ţi-ai pierdut niciodată speranţa....

Respecte !

Scuipaţi-mă în ochi, vă rog... !

Da, chiar aşa ! Devine obositor... Aceleaşi rahaturi, aceleaşi chestii ! Ajung să mă scârbesc. Îmi ajunge şi mie... Mi-e greaţă ! Mi-e greaţă de oamenii ăstia, băi !

Acum serios... Atâta falsitate într-un căcat de oraş minuscul... Deci sincer... Vă deranjez? Nu aveţi loc de mine?

Mi-e silă de voi, adunătură de rataţi ! Mi-e silă de cretinitatea de care daţi dovadă... Mi-e silă de cei care gândesc cu suliţa şi elogiază creierul, mi-e silă de tâmpiţii care nu pricep nimic şi comentează tot... Mi-e silă de toţi viermii ăştia la un loc. Mi-e silă că suntem nevoiţi să împărţim acelaşi aer... 

Mi-e silă de tot !...

Respecte !

Plouă

De câteva săptămâni am o relație cam tâmpită cu blogul meu... Sunt zile în care mi se rupe de el și altele în care mă obsedează gândul că trebuie să scriu, să am ce scrie... Paradoxal e faptul că de scris poate aș avea multe, dar nu mă simt în largul meu să o fac... Nu mi s-a mai întâmplat...

Nu mai vreau să aud de faptul că "așa e cel mai bine"... Sau "așa a fost să fie", pentru că am spus de prea multe ori că nu există un destin... Nu el ne face pe noi, noi ne facem propriul destin...

Sunt... cumva... trist? Ok... sunt trist... Dar imaginea ochilor tăi care-mi rămâne întipărită în minte nu-mi dă voie să mă gândesc cu dezgust la această viaţă. Mă întreb,oare în jurul cărui punct din univers s-ar concentra gândirea mea dacă nu ar fi imaginea chipului tău care-mi mângâie gândurile? Oare ce s-ar întâmpla cu lacrimile mele dacă nu ar fi imaginea ochilor tăi ? Probabil că m-aş simţi singur şi neînsemnat. Dar totuşi, exact aşa mă simt... În lumea asta unde totul se uită,unde fiecare se gândeşte la sine,e greu să-i spui cuiva “gandeşte-te la mine”. Am ochii învăluiţi în lacrimi, şi nu sunt sigur dacă sunt lacrimi de fericire. Nu pot să te las să pleci, pentru că habar nu ai cât de mult mi-ai lipsit. Fiecare zi are un farmec aparte, reprezintă altceva decât fireasca desfaşurare a clipelor ce trec uneori cu paşi grăbiţi, alteori cu paşi domoli... Mi-ai dat un oarecare sens al vieţii, pe care îl descopăr cam târziu... De ce m-am schimbat doar acum ?... Nu ştiu...

              Respecte !

Falsitate...

Cred că aș putea foarte bine să încep a 5-a postare din secția "M-am săturat"... Dar voi rămâne totuși la titlul la care m-am gândit inițial, "Falsitate...". De ce titlul ăsta? Pentru că oricât de multe am văzut în viață, tot greșesc și îmi pun speranțe în oameni. Superficialitate vizibilă, falsitate sufocantă… asta întâlnești la fiecare pas. Însă, cel mai dureros este când dai nas în nas cu falsitatea celor în care ai crezut. A fi deschis și loial într-o lume plină de răutate și falsitate este cel mai mare rău pe care ți-l poți face singur. Trăim într-o lume în care oamenii falși sunt apreciați, în care sufletul oamenilor de bun simț este călcat în picioare. O lume în care oamenii mint, te induc în eroare și nu sunt ceea ce vor să pară! De aceea nu înțeleg adesea oamenii.Vor să facă o impresie bună în scopul de a-și atinge unele interese. Duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie… Toate astea, pentru ce?

M-am săturat de oamenii falși, care nu văd dincolo de aparențe, oamenii cu care nu ai ce să vorbești, oamenii lingușitori, care îți sunt prieteni doar când au nevoie de ceva... 

Prieteni? Ce glumă bună.  Pentru mine nu există prieteni, doar persoane la care țin foarte mult dar nu știu să aprecieze asta. Sufăr prea mult din cauza prieteniilor pe care le leg. Recunosc, e vina mea, pun prea mult suflet în ceea ce fac... Dar măcar gramul ăla de bun simț să îl ai și să mă tratezi cu aceeași doză de respect cu care te tratez și eu. Am realizat, cam greu ce-i drept, că nu există prieteni. Mai devreme sau mai târziu, fiecare te înjunghie pe la spate.  Adică știi, pe față ești cel mai bun, dar pe la spate primești numai jigniri. Şi dacă ar fi asta singura problemă, n-aș avea treabă... 

Trăim într-o lume... tristă. Cred. Sau poate oamenii o întristează... Trăim într-o lume în care... oamenii uită. Uneori. Sau se fac că uită. Deseori... Trăim într-o lume în care... oamenilor nu le pasă. Uneori. Sau se fac că nu le pasă. Deseori. Trăim într-o lume în care... oamenii spun ușor ”Nu doare”. Uneori. Sau se fac că nu simt că doare. Deseori ... Fals? Nu. Ciudat? Oarecum. Real? Mereu....

Falsul a devenit un instrument la modă, într-o societate lipsită de repere valorice reale... Vai și amar! 

                                                 Respecte!

14 Februarie ...

Urăsc sărbătorile! Cel puţin, urăsc sărbătorile la români. Urăsc desfășurătorul sărbătorilor românești! Cel mai mult însă urăsc Valentine`s Day ! Nu mai pot...! Inimioare, inimi, cupidoni și iubire cât încape! Super!

Orice bou se simte obligat să cumpere flori, orice tută se simte obligată să " se simtă sexy" şi să facă sex "romantic" ! Că aşa se face.

Mi se pare foarte falsă ideea unei zile în care îndrăgostiţii ar trebui să îşi arate mai mult dragostea decât în alte zile... De ce? Pentru că e Valentine`s Day. În restul zilelor, dă-o dracu' de prietenă, dar acum, de Valentine`s Day, trebuie să o iubesc foarte mult şi să o preţuiesc. Chiar dacă întreg anul m-am purtat cu ea ca şi cu o cârpă.

O mai urăsc şi pentru că e o sărbătoare comercială, inventată doar pentru a creşte vânzările de idioţenii ale unor magazine... O urăsc pentru că nu suport pernuţele chinezeşti sub formă de inimă, pentru că nu suport petrecerile cretine şi lumânările de biserică vopsite în roşu, pentru că nu suport cinele romantice doar de faţadă, pentru că nu suport să ne arătăm iubirea de sex opus doar o dată pe an, pentru că incită la ipocrizie, pentru că nu îmi place şi gata!...

Pentru că sunt bombardat cu tot felul de inepții despre "cupluri perfecte", pentru că voi afla că ăla a dus-o pe aia la Paris, pentru că toate revistele şi toate emisiunile de căcat vor învăţa femeile cum trebuie să fie şi cum trebuie să se comporte cu bărbatul perfect, pentru că nu pot să fiu perfect....

Mai urăsc idioțenia asta şi pentru că nu există o zi a oamenilor singuri!

Ok... Am impresia că dacă m-ar teleporta cineva într-o zi din ajunul lui 14 februarie, fără ca să știu în ce zi anume mă aflu, aș afla îndată ce intru pe rețelele noastre de socializare. Îndată. Toți bat alarma cu mesaje a căror sens comun este “I hate Valentine’s Day!!!” . Exact cum fac şi eu acum....Începe să mă irite asta.

Hai să fiu totuşi puţin mai realist... Exact cum am spus iniţial, sunt total de acord că e o cretinitate că o sărbătoare a dragostei să fie folosită în scopuri mercantile. Dar... Chiar trebuie să țipăm în gura mare că urâm sărbătoarea asta? Mă cam contrazic, dar nu ar fi prima oară... Strigătele astea iau amploare și încep să miroase a disperare decât să demonstreze indiferența și ura față de-această sărbătoare. Sunt absolut sigur că orice om care zice asta, dacă ar avea o persoană care sa îl iubească, n-ar scrie despre asta. Iată hai să fiu sincer... Eu dacă aș fi iubit, probabil că aș iubi sărbătoarea asta. Şi eu vreau să o iubesc, dar nu am motiv....

Și asta e dureros, în schimb seamănă a adevăr.

                                                                Respecte!

Pierderi...

Era frig, întuneric, pustiu. Am găsit-o pe o treaptă îngustă, stând aproape invizibilă într-un colț, pierdută de cineva grăbit şi neatent. Avea colţurile ciobite, o culoare palidă şi ochii triști. I-am zâmbit... M-a privit şi-apoi a întors capul, lăcrimând. M-am îngrijorat. M-am aplecat şi am mângâiat-o ușor, cu teamă, să nu-i fac şi mai mult rău. "Doamne, cât suferă...",m-am gândit cu tristețe. A scos un scâncet de animal rănit şi s-a strâns în propria-i piele, îmbujorându-se de teamă... Am privit-o atent. Semăna teribil de tare cu cineva cunoscut mie, dar nu-mi dădeam seama cu cine... "Va fi bine", i-am spus. Am luat-o în palme şi am strâns-o la piept, cu caldură. Şi-atunci...am ştiut. Era inima mea. O pierdusem din neatenție, din prostie...iar ea mă aşteptase cuminte, pe o treaptă îngustă, sperând să mă întorc...acasă.

Aţi simţit vreodată nevoia să scrieţi cuiva drag? Să spunem, o scrisoare?... Când scrii o scrisoare, e ca şi cum ai vorbi cu cineva drag. Uiţi că acela căruia i te adresezi nu te ascultă, de fapt.... Uiţi că nu ai nicio garanţie că va citi. Tu te apuci şi scrii, cu încrederea, cu bucuria, cu credinţa că vei fi auzit.

Uneori avem nevoia să scriem scrisori, ca să ne vindecăm de singurătate. Când scrii cuiva, nu ai cum să te mai simţi singur pe lume. Deja preaplinul inimii tale are un martor, iar pe tine te alină gândul că vei primi un răspuns, chiar dacă nu e obligatoriu să fie aşa.

Există, însă, pe lume, nemărginiri de cuvinte scrise care nu au fost niciodată citite. Gânduri îmblanzite de cerneală care nu au ajuns nicicând la ochiul sau la inima celui căruia i-au fost adresate...

Când ai scris ultima oară o scrisoare? Când ţi-a ţinut de urât o vorbă aşezată pe o hârtie albă sau pe coala curată a unui ecran de computer? Ţi-ai scris vreodată o scrisoare, o filă de jurnal, o poruncă doar pentru tine? Probabil că nu. Probabil că da. Pentru că scrisul este marele leac al unui veac atins grav de aripa singurătăţii .

                                                            Respecte!

M-am săturat 4 ...

Se pare că am ajuns şi la ziua asta... Când voi spune pentru a 4-a oară într-o postare "M-am săturat".. Eu unul, pe langă toate celelalte lucruri de care m-am săturat, pe care le-am enumerat în celelalte postări şi care bineînteles că sunt încă actuale, cred că voi mai enumera şi aici câteva...

M-am săturat să mă abţin, m-am săturat de rutină, m-am săturat de atitudinea voastră de sclavi. M-am săturat de lipsa de respect, lipsa de onoare sau lipsa de înţelegere. M-am săturat de societatea care încearcă să ne dreseze şi care ne bombardează cu tot mai multă prostie în fiecare zi. M-am săturat de lucrurile înţelese greşit şi de lucrurile care sunt intenţionat întelese greşit. M-am săturat să-mi încarc creierul cu tot felul de informaţii care oricum nu-mi vor folosi la nimic niciodată.... M-am săturat să-mi dau seama în fiecare seară că în ziua respectivă am realizat mult prea puţin din ce mi-am propus. M-am săturat să înjur în gând. M-am săturat de natura umană, m-am săturat să fiu judecat după felul în care mă îmbrac, fără ca măcar să fi purtat o conversaţie cu mine, să vezi cum sunt de fapt. M-am săturat de oamenii care au citit 2 postări de pe blog şi deja cred că ştiu totul despre mine şi-mi dau sfaturi de viaţă sau îmi plâng de milă şi îmi vorbesc de sus. M-am săturat să-mi dau seama târziu că-i deja prea târziu. M-am săturat să aud că n-ai cum să eviţi destinul (am spus de multe ori că nu cred în destin, cred că e doar un pretext, o iluzie pe care oamenii o folosesc pe post de scuză).  M-am săturat de băse, boc, udrea, videanu, berceanu, blaga, năstase,etc. M-am săturat, de ANI, DNA și justiția chioară. De politicienii corupți, comisionari, afacerișiti, blatiști și bișnițari. De sindicaliști. M-am săturat de munții de gunoaie care ne înconjoară. De aerul poluat pe care-l respir. De mizerie, pisici și maidanezi. M-am săturat de laşitate. M-am săturat să mă tem de eşec fără să am ce pierde. M-am săturat să mă dau bătut fără să încerc. M-am săturat de regrete. M-am săturat să visez. M-am săturat de ura asta care pluteşte prin aer. M-am săturat de atâta indiferenţă pentru lucruri care chiar merită. M-am săturat de certuri, ţipete, păreri contradictorii. M-am săturat de tot ce nu merită atenţie.

M-am săturat să fiu nevoit să renunţ la lucrurile pe care le iubesc pentru că aşa trebuie şi aşa e bine pentru viitorul meu. M-am săturat să plec sau să-i văd pe alţii că pleacă.

Sunt mult mai multe lucruri pe care aş putea să le includ aici. Dar deocamdată, ajunge..M-am săturat de ţara asta întoarsă pe dos.

                                                    Respecte!

Am obosit...!

Am obosit... Am obosit să mă prefac! Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.

Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac. Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni, ar spune cineva. Aş fi de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte... Avem un strigăt mut al disperării. NU MAI COMUNICĂM! Acolo greșim!

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericită. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă, ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.

Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.

Era o vorbă de mult...: "Nu aştepta să ajungi pe munte ca să te poţi bucura de viaţă, caută fericirea în lucrurile puerile, mici, ciudate chiar. Caută fericirea şi în borduri! " ...

                                         Respecte!

Pentru...tine!

Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale temperamentului meu arzător... Ochii de o culoare nehotărâtă, schimbători după dispoziție, după culoarea timpului, după lacrimi în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit...

Stau așa, uneori fixi, reci, privind în gol, când gândul e concentrat la cu totul şi cu totul altceva. O gură mobilă, micuță.... Brațe albe, fine. Piciorul, neliniștit... Mâna, nervoasă, șovăitoare. Mersul drept, cu capul aplecat ușor înainte... de prea mult dor...

O cunoșteam de mult... Mai degrabă, o știam doar... Nu ne spusesem nici o vorbă unul altuia. Ea poate pentru că nu simțise asta, eu poate de teamă. De teama faptului că mă va considera "ca ei"... Şi eu știu că nu sunt ca ei. Sunt sigur că nu sunt ca ei, pentru că m-am schimbat! M-am schimbat în momentul în care am văzut că viața nu e tocmai roz, și că nimic din ceea ce făceam, nu era bun. Acum fac exact cum îmi spune sufletul. Şi nu e bine nici așa... Nici cum nu e bine ! 

Nu am avut parte de nicio discuție contradictorie... Pentru că nu am avut parte de prea multe discuții în total! .. Nu ne spusesem nicio vorbă de iubire. Nicio aluzie. Dar discuțiile noastre alimentare de lecturi, de știrile zilei, se învârteau, teoretic, toate în jurul iubirii. De câtva timp însă, avea totuși intuiția obscură că vine ceva... Dar nu a spus-o... Vroiam să îi spun eu, simplu și calm "Tu nu vezi că țin la tine? Nu vezi ca însemni ceva pentru mine? ", dar nu am făcut-o... Poate de frică. Poate exact cum am spus inițial, de teamă! . Vreau să pot să îmi înfrâng teama asta, chiar dacă știu că vorbele mele sunt echivalente cu niște praf de piper aruncat într-o mare învolburată. Adică, zero! Dar o să încerc să le spun, indiferent de consecințe.... Cred! 

                                   Respecte!

Trăiesc, deşi am murit

1 .Lacrimile curg şiroaie,                9. Orice vreau şi îmi doresc,
    Peste trupu-mi dezgolit,                  Pare să se piardă-n vânt,
    Sufletu-mi se-neacă-n ploaie,         Tot ce simt şi ce iubesc,
    Simt că parcă am murit.                  Dispare prin orice gând.

2. Gândurile se confruntă                10.  Am pierdut o bătălie,
    Şi se contrazic mereu,                        Şi mă las înfrânt de viaţă,
    Sentimentele se-nfruntă,                   Am plâns cât pentru o mie,
    Ţipă după Dumnezeu.                       Şi mi-e sufletul de gheaţă.

3. Fiecare gest din mine                    11. Am luptat într-un război,
    Parcă a înmărmurit,                            Dar n-am avut aliaţi,
    Ace mă împung în vine,                       Poate dac-am fi fost NOI,
    Sunt total descumpănit.                       N-am fi fost acum uitaţi.

4. Mă îndepărtez încet,                      12. Singur şi uitat de lume,
    De acest frumos tărâm,                       Mă îndrept spre-a-mea nefiinţă,
    Şi păşesc aşa incert,                             Tot ce simt acum sunt glume,
    Simt că parcă mă fărâm.                      Nu mai am deloc conştiinţă.
 
5. Lin şi parcă inuman,                       13. Am plecat, vă las îndată,
    Inima-n abis se pierde,                         Să vă savuraţi momentul,
    Trist şi poate chiar în van,                   Nu uitaţi că vine-o dată,
    Destinul nu mă mai crede.                   Când veţi pierde sentimentul.

6. Din pădurea de tristeţe,                  14. Suflet gol şi fără aripi,
    Urmele nu contenesc,                           Simt cum te cufunzi în vale,
    Plâng şi url-atâtea feţe,                        Sub lumini şi raze pale,
    Parcă toţi înnebunesc.                           SOARELE acum apare.

7. Nici o rază de lumină,                       15. E prea târziu pentru mine,
    Nu mai mângâie-a-mea faţă,                  Eu m-am rătăcit demult,
    Nici o privire senină,                              Este timpul pentru tine...
    Nu m-a readus la viaţă.                          TU mai ai de trăit mult...

8. Sunt pierdut şi iau cu mine,                16. Lacrimi multe şi sărate,
    Tot ce-mi place şi mă doare,                   Un sărut ţie-ţi trimit,
    Mai trăiesc doar pentru tine                   Cu-n mesaj marcat pe ele:
    Dar mă-ntreb: merită oare?                    TRĂIESC, DEŞI AM MURIT...

                                                Respecte!

Pay it forward ...

V-ați întrebat vreodată dacă voi aţi putea schimba lumea? Dacă un simplu gest, o simplă idee ar putea face diferența dintre lumea de rahat în care trăim şi o lume cu mult mai bună... ?!

Se spune că "Nu poţi schimba lumea . Poți doar să schimbi felul cum priveşti tu lumea ." Nu sunt în măsură să comentez cât de adevarată sau de falsă este afirmaţiă, fiindcă nu fac eseuri argumentative aici, ci doar să îmi dau şi eu cu părerea... Citesc diferite păreri despre chestia asta, unii sunt de acord, alții nu sunt de acord, făra a aduce nici măcar o fărâmă de argument, unii încearcă să încropească ceva fără nici măcar un sens... Dar mi-a sărit în ochi o chestie: "Ca să schimbăm lumea trebuie să începem cu noi. Apoi... vom vedea că lumea se schimbă singură". Sigur că nu are nicio legătură cu afirmația inițială, deși era oarecum un răspuns la aceasta, dar mi s-a părut interesantă. Deci nu se poate schimba lumea? Sau se poate? ....

Oamenii... Un subiect niciodată epuizat... Eventual epuizant. Pentru că în oameni e sădită schimbarea, liberul arbitru, puterea de a face ceva sau abandonul puterii în favoarea delăsării, a compromisului, a obișnuinței liniștite, comune, cunoscute. Diferența ne epuizează și ne provoacă, ne aduce împreună sau ne îndepărtează, ne…schimbă.

Nu, nu fac lobby, doar îmi exprim admirația față de un film genial ca idee. E din 2000, şi mă mir că nu l-am văzut până acum... Povestea e relativ banală, acţiunea în sine devenind genială: simplitatea și inocența unui copil care vrea să schimbe o lume… lumea dominată de concurența pentru ceva, un ceva uneori necunoscut, aflat acolo doar ca motiv de luptă inutilă între oameni care își etalează forțele în dominare, în ierarhie, involuând în suflet și evoluând în rang.

E un film la care, deşi ţine vreo 2 ore şi 3 minute, nu m-am plictisit absolut deloc... Un film care nu are nevoie de cine ştie ce acţiune violentă ca să îţi sară în ochi...

Cuvintele sunt de prisos, pentru că dupa ce vezi un astfel de film începi să simţi cu adevărat bucuria care îţi umple sufletul. Imediat începi să te gândeşti că zâmbetul şi fericirea altora pe care poţi să îi ajuţi să capete aceste trăiri sunt lucruri care dau sens acţiunilor noastre în viaţă...

Un gest mic sau o vorbă bună poate transforma uneori o zi ratată într-o zi salvată. So, pay it forward!

                                             Respecte!

Aiurea...

Cineva spunea că dragostea este cel mai sănătos și mai just răspuns pe care viața îl poate da existenței noastre.Viața nu ar mai avea culoare fără ea, soarele nu ni s-ar mai părea atât de strălucitor, lumea nu ar mai fi la fel de frumoasă, noi înșine nu am mai fi noi. Avem nevoie de iubire în viața noastră la fel cum avem nevoie de aer. Și dacă aceasta nu se află în imediata noastră apropiere, o căutăm noi.

Adesea însă ne îndrăgostim de cine nu trebuie. Când spun adesea, mă refer la majoritatea cazurilor, ajungând astfel la așa zisa suferință...Momentele alea când îți vine să îți bagi picioarele în tot și să "ceri un glonț"...

De ce ne îndrăgostim de cine nu trebuie? Pentru că de cele mai multe ori nu ne cunoaștem limitele și nici măcar noi nu știm ce ne face bine și ce ne face rău... Pentru că ne place să ne "chinuim" singuri, să nu luăm partea ușoară sau cea mai accesibilă persoană care apare... E o provocare...

Se zice că atunci când ne îndrăgostim nu o facem că așa trebuie, sentimentul de dragoste venind de la sine (foarte adevărat)... Ironia este însă că de multe ori ținem la cine nu trebuie. Ce e dragostea adevărată? E credință oarbă, umilință fără preget, supunere desăvârşită, încredere şi dăruire împotriva ta însuţi, împotriva lumii întregi. Dragostea înseamnă să îţi dai inima şi sufletul întreg celui care ţi le va zdrobi...Dragostea constă în dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia şi de a simţi fericirea acestuia ca şi cum ar fi a ta...

Există foarte multe motive pentru care ne îndrăgostim... Fiind atrași de aspectul fizic, de caracterul acelei persoane. Dar și așa, de ce alegem să ne îndrăgostim tot timpul de cine nu trebuie... E un paradox. Am spus de mai multe ori că nu cred în destin. Destinul ni-l facem singuri, cu mâna noastră, dar deja devine supărător.. E adevarat că dragostea pură se găsește foarte greu și mult mai greu se păstrează... Tonalitatea vocii ei, aspectul plăcut al corpului, felul în care vede lumea sau mirosul parfumului sunt câteva dintre măruntele aspecte ce ne stârnesc profunde emoții atunci când suntem în preajma unei persoane dragi nouă... Totul poate părea un joc copilăresc la început urmând pe urmă să îți dai seama că e mult mai mult de atât... Dorim să credem că așa ceva ne-a fost scris să se întâmple... Ei, dacă ar fi să cred în destin, aș crede ca poate fi foarte ușor influențat... O plimbare prin parc, chiar și un amărât de dans la un chef poate schimba felul de a privi o anumită persoană... Dar tot nu mi-am răspuns la întrebare: De ce ne îndrăgostim? Sau mai bine zis... De ce ne îndrăgostim tot aiurea...?

Răspunsul : ... Habar n-am.! Sincer, încerc să mă gândesc foarte mult la chestia asta, dar nu cred că o să reușesc vreodată să îi găsesc răspunsul...

Dacă suntem jumătăți ale aceleiași sfere înseamnă că suntem făcuți din același aliaj sau doar înseamnă că îmbinarea celor două fragmente trebuie sa fie perfectă ? Acolo unde unul are un surplus, celălalt are o lipsă… sau poate și una și alta: trebuie să se potrivească bucățile, dar și materialul să fie identic? De-asta o fi așa de greu să căutam, să găsim, să potrivim între ele visele, idealurile, obiceiurile…

Ne îndrăgostim de un om sau de imaginea noastră proiectată în ochii și sufletul persoanei din fața noastră ?

Sunt prea multe întrebări fără răspuns... Întrebări care te fac să te gândești, oare e bine cum procedezi? Oare nu poți să faci mai mult de atât? Există și altă cale? Poate că există... dar nu ai găsit-o! ...

Atât! ...

                                                    Respecte!

Tot același...

Prima postare din 2012... Să încep de unde și cu ce? Cu plânsul înfundat din inimă, cu zbaterea leneșă dar neîncetată a sufletului ce strigă mereu după ajutor? Chiar nu știu...Pentru că ambele se suprapun, ambele au momente când se contopesc, când formează un tot ce mă înăbușă, îmi oprește răsuflarea, îmi umple ochii de lacrimi și mă simt gol pe interior…gol de suferință, de bucurie, gol de sentimentele care fac un om să trăiască cu adevarat... Acum mai mulți ani am citit într-o carte măruntă, total nesemnificativă, o frază care mi-a rămas întipărită în creier...”râsul este masca pe care soarta îl așterne pe chipul unui om pentru a ascunde un strigăt de durere”... Eram aproape un copil când am citit asta și am zâmbit... Peste ani, am început să râd, iar acum…acum râd în hohote..acum râd cu lacrimi, râd cu disperare..sunt prea multe momentele în care simt că nu am nimic din ce mi-am dorit, în care îmi doresc să fiu plin de tot ce face viața mai frumoasă…Sunt gelos pe oameni, pe natură, pe obiecte, pe tot! În fiecare găsesc și văd câte ceva care mie îmi lipsește…și totuși, ce ar umple acest gol? Mai mult ca sigur un suflet asemeni mie, un suflet devorat de aceeași foame de sentimente,disperat după puterea de a dărui totul...

Ajunge... 

                                                                                  Respecte!