De câteva săptămâni am o relație cam tâmpită cu blogul meu... Sunt zile în care mi se rupe de el și altele în care mă obsedează gândul că trebuie să scriu, să am ce scrie... Paradoxal e faptul că de scris poate aș avea multe, dar nu mă simt în largul meu să o fac... Nu mi s-a mai întâmplat...
Nu mai vreau să aud de faptul că "așa e cel mai bine"... Sau "așa a fost să fie", pentru că am spus de prea multe ori că nu există un destin... Nu el ne face pe noi, noi ne facem propriul destin...
Sunt... cumva... trist? Ok... sunt trist... Dar imaginea ochilor tăi care-mi rămâne întipărită în minte nu-mi dă voie să mă gândesc cu dezgust la această viaţă. Mă întreb,oare în jurul cărui punct din univers s-ar concentra gândirea mea dacă nu ar fi imaginea chipului tău care-mi mângâie gândurile? Oare ce s-ar întâmpla cu lacrimile mele dacă nu ar fi imaginea ochilor tăi ? Probabil că m-aş simţi singur şi neînsemnat. Dar totuşi, exact aşa mă simt... În lumea asta unde totul se uită,unde fiecare se gândeşte la sine,e greu să-i spui cuiva “gandeşte-te la mine”. Am ochii învăluiţi în lacrimi, şi nu sunt sigur dacă sunt lacrimi de fericire. Nu pot să te las să pleci, pentru că habar nu ai cât de mult mi-ai lipsit. Fiecare zi are un farmec aparte, reprezintă altceva decât fireasca desfaşurare a clipelor ce trec uneori cu paşi grăbiţi, alteori cu paşi domoli... Mi-ai dat un oarecare sens al vieţii, pe care îl descopăr cam târziu... De ce m-am schimbat doar acum ?... Nu ştiu...
