Falsitate...

Cred că aș putea foarte bine să încep a 5-a postare din secția "M-am săturat"... Dar voi rămâne totuși la titlul la care m-am gândit inițial, "Falsitate...". De ce titlul ăsta? Pentru că oricât de multe am văzut în viață, tot greșesc și îmi pun speranțe în oameni. Superficialitate vizibilă, falsitate sufocantă… asta întâlnești la fiecare pas. Însă, cel mai dureros este când dai nas în nas cu falsitatea celor în care ai crezut. A fi deschis și loial într-o lume plină de răutate și falsitate este cel mai mare rău pe care ți-l poți face singur. Trăim într-o lume în care oamenii falși sunt apreciați, în care sufletul oamenilor de bun simț este călcat în picioare. O lume în care oamenii mint, te induc în eroare și nu sunt ceea ce vor să pară! De aceea nu înțeleg adesea oamenii.Vor să facă o impresie bună în scopul de a-și atinge unele interese. Duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie… Toate astea, pentru ce?

M-am săturat de oamenii falși, care nu văd dincolo de aparențe, oamenii cu care nu ai ce să vorbești, oamenii lingușitori, care îți sunt prieteni doar când au nevoie de ceva... 

Prieteni? Ce glumă bună.  Pentru mine nu există prieteni, doar persoane la care țin foarte mult dar nu știu să aprecieze asta. Sufăr prea mult din cauza prieteniilor pe care le leg. Recunosc, e vina mea, pun prea mult suflet în ceea ce fac... Dar măcar gramul ăla de bun simț să îl ai și să mă tratezi cu aceeași doză de respect cu care te tratez și eu. Am realizat, cam greu ce-i drept, că nu există prieteni. Mai devreme sau mai târziu, fiecare te înjunghie pe la spate.  Adică știi, pe față ești cel mai bun, dar pe la spate primești numai jigniri. Şi dacă ar fi asta singura problemă, n-aș avea treabă... 

Trăim într-o lume... tristă. Cred. Sau poate oamenii o întristează... Trăim într-o lume în care... oamenii uită. Uneori. Sau se fac că uită. Deseori... Trăim într-o lume în care... oamenilor nu le pasă. Uneori. Sau se fac că nu le pasă. Deseori. Trăim într-o lume în care... oamenii spun ușor ”Nu doare”. Uneori. Sau se fac că nu simt că doare. Deseori ... Fals? Nu. Ciudat? Oarecum. Real? Mereu....

Falsul a devenit un instrument la modă, într-o societate lipsită de repere valorice reale... Vai și amar! 

                                                 Respecte!

14 Februarie ...

Urăsc sărbătorile! Cel puţin, urăsc sărbătorile la români. Urăsc desfășurătorul sărbătorilor românești! Cel mai mult însă urăsc Valentine`s Day ! Nu mai pot...! Inimioare, inimi, cupidoni și iubire cât încape! Super!

Orice bou se simte obligat să cumpere flori, orice tută se simte obligată să " se simtă sexy" şi să facă sex "romantic" ! Că aşa se face.

Mi se pare foarte falsă ideea unei zile în care îndrăgostiţii ar trebui să îşi arate mai mult dragostea decât în alte zile... De ce? Pentru că e Valentine`s Day. În restul zilelor, dă-o dracu' de prietenă, dar acum, de Valentine`s Day, trebuie să o iubesc foarte mult şi să o preţuiesc. Chiar dacă întreg anul m-am purtat cu ea ca şi cu o cârpă.

O mai urăsc şi pentru că e o sărbătoare comercială, inventată doar pentru a creşte vânzările de idioţenii ale unor magazine... O urăsc pentru că nu suport pernuţele chinezeşti sub formă de inimă, pentru că nu suport petrecerile cretine şi lumânările de biserică vopsite în roşu, pentru că nu suport cinele romantice doar de faţadă, pentru că nu suport să ne arătăm iubirea de sex opus doar o dată pe an, pentru că incită la ipocrizie, pentru că nu îmi place şi gata!...

Pentru că sunt bombardat cu tot felul de inepții despre "cupluri perfecte", pentru că voi afla că ăla a dus-o pe aia la Paris, pentru că toate revistele şi toate emisiunile de căcat vor învăţa femeile cum trebuie să fie şi cum trebuie să se comporte cu bărbatul perfect, pentru că nu pot să fiu perfect....

Mai urăsc idioțenia asta şi pentru că nu există o zi a oamenilor singuri!

Ok... Am impresia că dacă m-ar teleporta cineva într-o zi din ajunul lui 14 februarie, fără ca să știu în ce zi anume mă aflu, aș afla îndată ce intru pe rețelele noastre de socializare. Îndată. Toți bat alarma cu mesaje a căror sens comun este “I hate Valentine’s Day!!!” . Exact cum fac şi eu acum....Începe să mă irite asta.

Hai să fiu totuşi puţin mai realist... Exact cum am spus iniţial, sunt total de acord că e o cretinitate că o sărbătoare a dragostei să fie folosită în scopuri mercantile. Dar... Chiar trebuie să țipăm în gura mare că urâm sărbătoarea asta? Mă cam contrazic, dar nu ar fi prima oară... Strigătele astea iau amploare și încep să miroase a disperare decât să demonstreze indiferența și ura față de-această sărbătoare. Sunt absolut sigur că orice om care zice asta, dacă ar avea o persoană care sa îl iubească, n-ar scrie despre asta. Iată hai să fiu sincer... Eu dacă aș fi iubit, probabil că aș iubi sărbătoarea asta. Şi eu vreau să o iubesc, dar nu am motiv....

Și asta e dureros, în schimb seamănă a adevăr.

                                                                Respecte!

Pierderi...

Era frig, întuneric, pustiu. Am găsit-o pe o treaptă îngustă, stând aproape invizibilă într-un colț, pierdută de cineva grăbit şi neatent. Avea colţurile ciobite, o culoare palidă şi ochii triști. I-am zâmbit... M-a privit şi-apoi a întors capul, lăcrimând. M-am îngrijorat. M-am aplecat şi am mângâiat-o ușor, cu teamă, să nu-i fac şi mai mult rău. "Doamne, cât suferă...",m-am gândit cu tristețe. A scos un scâncet de animal rănit şi s-a strâns în propria-i piele, îmbujorându-se de teamă... Am privit-o atent. Semăna teribil de tare cu cineva cunoscut mie, dar nu-mi dădeam seama cu cine... "Va fi bine", i-am spus. Am luat-o în palme şi am strâns-o la piept, cu caldură. Şi-atunci...am ştiut. Era inima mea. O pierdusem din neatenție, din prostie...iar ea mă aşteptase cuminte, pe o treaptă îngustă, sperând să mă întorc...acasă.

Aţi simţit vreodată nevoia să scrieţi cuiva drag? Să spunem, o scrisoare?... Când scrii o scrisoare, e ca şi cum ai vorbi cu cineva drag. Uiţi că acela căruia i te adresezi nu te ascultă, de fapt.... Uiţi că nu ai nicio garanţie că va citi. Tu te apuci şi scrii, cu încrederea, cu bucuria, cu credinţa că vei fi auzit.

Uneori avem nevoia să scriem scrisori, ca să ne vindecăm de singurătate. Când scrii cuiva, nu ai cum să te mai simţi singur pe lume. Deja preaplinul inimii tale are un martor, iar pe tine te alină gândul că vei primi un răspuns, chiar dacă nu e obligatoriu să fie aşa.

Există, însă, pe lume, nemărginiri de cuvinte scrise care nu au fost niciodată citite. Gânduri îmblanzite de cerneală care nu au ajuns nicicând la ochiul sau la inima celui căruia i-au fost adresate...

Când ai scris ultima oară o scrisoare? Când ţi-a ţinut de urât o vorbă aşezată pe o hârtie albă sau pe coala curată a unui ecran de computer? Ţi-ai scris vreodată o scrisoare, o filă de jurnal, o poruncă doar pentru tine? Probabil că nu. Probabil că da. Pentru că scrisul este marele leac al unui veac atins grav de aripa singurătăţii .

                                                            Respecte!