Cu toții murim câteodată...

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuintei, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii... cine nu-și schimbă existența... cine nu riscă să construiască ceva nou... cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște. Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru. Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii. Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său... cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis; cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile "responsabile". Moare câte puțin cine nu călătorește... cine nu citește... cine nu ascultă muzică... cine nu caută harul din el însuși. Moare câte puțin cine-și distruge dragostea... cine nu se lasă ajutat. Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început... cine nu întreabă de frica să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea. Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira. "Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă." Totul depinde de cum o trăim...

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare

Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul

Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie

Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale

Dacă va fi să furi, fură o sărutare

Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica

Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire

Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți asta în fiecare zi..."

Dar, cine moare brusc, ce simte în clipa despărțirii? Ce vrea să spună, cine-l aude, ce vede în fața ochilor, la cine se gândește, a mai rămas ceva de dăruit ....?

Răspunsurile, nu le avem noi, cei rămași... Tăcere va rămâne în urma despărțirii și poate, ne vom amăgi cu răspunsurile dorite de noi... pentru a merge înainte și pentru a "învia" din nou ca să nu mai simțim "singurătatea " din noi...

Și atunci, o iei de la capăt și ceri iubire... Iubire ca să o poți dărui "necondiționat", sub formă infinită, iubire fără margini, profundă și nepământeană...cu iubire în suflet "trăiești" o eternitate de timp.

Trebuie doar, să-i învățam pe cei rămași că ...trăind intens clipa vieții, iubind, noi...rămânem unii lângă alții veșnic, simțindu-ne cu inima, cu sufletul - chiar dacă la un alt nivel, decât cel terestru...

Și ...Aici, Acum să trăim ca și cum , mâine n-ar mai exista.

Fără răutate, fără mânie, fără ipocrizie, fără răzbunare ci...prin iubire pură, cu dragoste, cu bunătate, compasiune, prietenie, cu înțelepciune și cu un lucru foarte simplu de dăruit: un zâmbet frumos...să trăim cu "picioarele" pe pământ și cu sufletul în cer. 

                                                                       Respecte!

M-am săturat 3 ...

Din nou aceeași postare, episodul 3... Cred că v-ați săturat și voi de câte m-am săturat eu....

M-am săturat să fiu mințit în față de dimineața până seara. M-am săturat de oameni falși...M-am săturat ca minciuna și prostia să iasă mai mereu la suprafață. Să umple paginile ziarelor și ecranele TV. M-am săturat să mi se spună că avem o țară minunată dar oamenii sunt de rahat. M-am săturat de manelele care îți sparg urechea din mașinile celor opriți la semafor. De scuipații de pe stradă și de faptul că trebuie mereu să mă feresc să nu calc în ei. M-am săturat de gunoaiele azvârlite pe oriunde. Și după aia tot ei se plâng că avem o țară de rahat. M-am săturat de oamenii care acceptă orice umilințe la servici și orice job de 2 bani doar din lene  de a învăța ceva nou sau de a căuta mai mult. Banul e regele nostru și toți se închină lui. Pentru un ban în plus unii ar vinde-o și pe măsa dacă cineva le-ar cere.

M-am săturat de îndoieli, de întrebări, de nerăspunsuri… M-am săturat de tine, de ascunzișuri, de minciuni. M-am săturat de mine, de furie, de lacrimi, de nezâmbete. M-am săturat de nemulțumiri, de așteptări, de dezamăgiri. M-am săturat de dorințe, de vise aruncate, de concepții. M-am săturat de promisiuni, de cereri, de rugăminți.

M-am săturat de toată mitocănia din jurul nostru. Am ajuns cu toții o haită de brute primitive, fără mamă, fără tată. Nu ne mai pasă decât de noi înșine și suntem capabili să ne vindem părinții și copiii doar din lene. M-am săturat de țara asta de căcănari care văd în tot ce e în jurul lor doar ceva de furat...

Cred că sunt multe alte lucruri de care m-am săturat... Așa că 100 % va fi și un episod 4... Nu mai pot pur și simplu să trăiesc în țara asta. Chiar așa de mult cer? Chiar așa de deplasat vi se pare că cer o țară civilizată cu oameni care încă mai știu ce înseamnă bunul simț  ?!

Vai și amar! 

                                                                      Respecte!

M-am săturat 2 ...

Mi-am recitit toate postările. Am rămas uimit de cum scriam, ce scriam și cât de tare îmi deschideam sufletul când scriam. Oricine ar fi vrut să mă cunoască nu trebuia decât să citească aici. Am dedicat atâtea postări frustrărilor mele, am descris de atâtea ori relațiile ideale, am vorbit atât despre iubire. E așa frumos să crezi că iubești. Poate chiar să iubești. Am încercat atât de mult să înțeleg oamenii, mi-am creat personaje. Am atribuit calități cui nu trebuia, le-am șters defectele. Am iubit. Chiar și când n-am scris, tot am iubit. 

Am rămas totuși țintă pe o postare..."M-am săturat", în care spuneam că toți ne săturăm, că toți avem niște limite și de multe ori sunt depășite, urmând să înșir pe urmă majoritatea lucrurilor de care m-am săturat, ajungând la concluzia că postarea nu e finalizată... Am terminat-o cât se poate de bine după părerea mea("M-am săturat de tine România! DU-TE DRACULUI!!!"), dar mai sunt atât de multe de spus...

M-am săturat.. Nimeni nu are timp de mine (nu că aș cere eu foarte multă atenție, dar totuși)... Am senzația că nimeni nu mă suportă și toți încearcă să-mi găsească defecte. Da, știu... nu-s perfect. Și eu îi critic pe alții, dar nu pe cei la care țin...E chiar așa greu să iubești oamenii așa cum sunt? Nici măcar mama nu mai are timp de mine și probleme mele... Inclusiv ea exagerează în ultima perioadă enorm de mult și parcă orice aș spune și aș face, e greșit.

Încerc să îmi dau seama dacă problema e la mine sau la restul... De ceva vreme am încercat să fiu un om mai bun, să iert o persoană deși nu merită, să nu mai judec, să să să...dar văd că n-am cu cine. Că vorba aia ...nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Cum, mă ? Tocmai atunci când sunt bun cu voi vă treziți să mă judecați pentru nimic?

Cert e că nu îmi dau seama unde greșesc...Poate toată treaba asta e un semn că trebuie să mă schimb, sau că trebuie să schimb oamenii din jurul meu. Sau poate m-am schimbat și trebuie să mă regăsesc. Dumnezeu știe. Cert e că o perioadă o să încerc să mă retrag, să privesc lucrurile din exterior, să văd cine rămâne, cine pleacă, cine merită.... Și pe urmă mai vorbim! 

                                           
                                                                                  Respecte!

Lacrimi de înger...

E tot ce am putut să fac în ultimele seri, cu mii de gânduri în suflet și cu alte zeci de îndoieli... Întrebări la care nu le găsesc răspunsuri, cuvinte care nu îmi alină dorul, iubiri ce nu îmi umplu sufletul... Oare am să te mai văd vreodată? Va mai fi vreodată la fel?...

Mi-e tot mai greu și parcă tot mai adânc încep să fiu mai rece... Încep să cred...că nu pot să mai cred...

Sentimente confuze îmi adulmecă mintea și o încețoșează, mă fac să visez și mă aruncă în abis...Fapte ce mă omoară încetul cu încetul și cuvinte ce întorc cuțitul în rana încă deschisă...

Încep să cred că îmi doresc prea multe, deși știu că niciodată nu mi-am propus ceva de neatins, încep să cred că rostul meu în viață e cu totul altul decât m-am gândit eu... Dar totuși îl refuz...Nu! Nu pot să cred că sunt doar lacrimi ce trebuie să vina, nu cred că viața e atât de crudă, atât de lipsită de iubire. Nu trebuie! Dar e!

Și curg iar lacrimi...și mă gândesc din nou la noi... acei doi copii ce se priveau în ochi și se citeau în suflet, acei doi tineri ce se iubeau, acei doi... ce au rămas doar unul...

Mi-e dor, de ce să mint?! Mi-e dor de tot ce a fost...mi-e dor de primele cuvinte, surâsuri și de primele atingeri...Mi-e dor de șoapte și de săruturi furate, atât de inocente... Mi-e dor de serile petrecute împreună și de mesajele de noapte bună... Mi-e dor de tot...dar mai ales de tine....

Însă acum înțeleg că s-a sfârșit fără să se sfârșească, dacă se poate așa ceva... Mi-e dor! Sper doar să-ți fie bine și poate... din când în când... să te gândești la mine... Eu o voi face!

                                                                                Respecte!

Vine!...

O zi!? Mai e doar o singură zi de vacanță...

"Hai să ne jucăm împreună." Ce ciudat sună acum, când acel sentiment de inocență a dispărut de mult...Hai să zburăm...Nu, o să stăm pe pământul ăsta și o să zâmbim sarcastic până când cineva se va prinde că suntem extraordinari. Pentru că suntem!

Zilele toride, odată cu amintirile lor, se vor stinge. Și vom porni pe un alt drum, un drum necunoscut, un drum greu... Tu vei pleca, mă vei lăsa aici, urmând să vin și eu "puțin mai târziu", timp în care tu vei uita că am existat vreodată...Pentru că știi cum zice melodia..."Te gândești că ai o fată dar nu poți s-o privești că maică-sa i-a spus că tu de mult nu mai trăiești"

Eh, să fim optimiști...Începe școala...! Ok, eram ironic!

Nu cred că are rost să o mai lungesc... Știți și voi cum e... S-au dus! Cel puțin pentru mine, s-a terminat un capitol superb! 

                                                                                      Respecte!

Melodie 2 !

Se pare că vremea din dimineața asta m-a ajutat puțin să compun și a 2-a mea melodie. Sper să vă placă!

                                                                                  Respecte!

Melodie!

Știi cum e? Dacă ai un pian mono... Și îl legi prin niște cabluri mono de un adaptor stereo, și adaptorul stereo îl bagi într-un calculator cu intrare mono, melodia e stereo... Înțelegeți? E ok...
Am făcut o melodie. E prima mea melodie, sper să vă placă... Aștept critici constructive!

                                                                                            Respecte!

Viață viață...

Se pare că inevitabil și oricât de mult m-am chinuit să nu o fac, mi-am început și dimineața asta cu o porție zdravănă de plâns... Sunt trist... Încerc să zâmbesc, dar nu reușesc... Totul în jurul meu îmi pare... gri, șters...fad...

Poate pentru că așa e viața mea în momentul ăsta, tot ce se petrece în jurul meu... începe să prindă un contur negativ, ce mă deprimă... Și ce e mai rău, nu poate nimeni să îmi spună "nu fi retardat, râzi...în viață există și momente mai puțin plăcute, dar își au rostul lor, să putem să le iubim pe cele frumoase".... Au fost destui care mi-au spus asta, prietenii mei, cei fără care probabil că aș fi fost o fantomă în momentul ăsta... Dar nu își mai fac nici cuvintele astea nici un efect...

Ce ciudat mi se pare totul... eu eram de obicei cel care îi înveseleam pe restul și îi scoteam din starea pe care o am eu acum.... Dar acum nu știe nimeni cum să mă scoată pe mine din starea asta... Probabil pentru că nu are nimeni cum...

În ultimul timp, nimic din ce trebuia să se întâmple, nu s-a întâmplat... nimic nu e așa cum vreau... probabil eu sunt vinovat pentru acest lucru... Sau nu?!

Nu se poate sfârși așa, înțelegi? Deci nu pot să accept să se sfârșească așa... Adică tu, pe un pat amărât de spital, cu un ac retardat împlântat în mână, iar eu, în fața ta, de abia oprindu-mi lacrimile? Ți se pare a fi un sfârșit demn? Mie nu... Nu accept să se termine așa! Și știi de ce? Pentru că m-am îndrăgostit într-un moment în care lacrimile înghețate ale oceanului care cădeau pe fața mea nu erau doar reci, erau acide! Și tu mi le-ai șters prin simplul tău zâmbet... Nu o să accept toată viața ca ăsta să fie sfârșitul! Nu vei trece mai departe lăsându-mă pe mine așa...!

Și ca să fie și ziua completă...cu câteva minute înainte m-a sunat bună-mea... să vadă ce mai fac, dacă sunt bine... a trebuit să o mint... să îi spun că, da.... totul decurge cum vreau eu, sunt fericit, și că nu mă afectează nimic din jurul meu... Se bucură pentru mine.... :) Mda, mi-aș fi dorit să o pot face și eu...

Poate că am să reușesc să o fac și eu... dar nu azi, clar nici maine....Dar până la urmă cine știe? Oricum...încercați să zâmbiți voi și pentru mine :)... eu nu mai reușesc acum... iar zâmbetele false nu mă caracterizează...

În momentul ăsta...parcă și să zâmbesc mă doare... 

                                                                                          Respecte!