Totul e exact la fel...

Se spune că „Absurdul întrece realitatea. Realitatea întrece ficţiunea. Ficţiunea e realitatea mea, dusă la absurd”. Da, m-am schimbat mult față de acum nu știu câți ani… Se pare că asta face durerea din oameni. Am vrut să văd și să iubesc tot în oameni… Cea mai mare greșeală a mea. Cred că cel mai bine e ca niciodată să nu crezi că liniștea înseamnă ignoranță, calmul acceptare iar bunătatea să o iei ca pe o slăbiciune… Până la urmă, totul e la fel… Totul se repetă ca într-un ciclu care nu va înceta niciodată. Şi când începi din nou îţi spui că acum va fi total diferit, simţi asta din toată inima, deja îţi trec prin cap schimbările care se vor produce, vezi cum vei deveni, vezi cât de perfect va fi totul chiar şi peste câțiva ani…. Şi totul începe aşa cum începe mereu, îţi promiţi, primeşti promisiuni, zbori pe vreo câteva luni, îţi faci speranţe, te simţi deasupra lumii de extaz şi fericire. Apoi lucrurile încep să meargă în jos şi toată perfecţiunea care era mai mult rodul fanteziei tale începe să se dărâme la pământ. Încet câte încet, câte un fir mic de praf se prelinge pe pereţii muzeului pe care l-aţi construit cu atâta drag… Pentru ca să treceţi apoi la următoarea fază, unde deja regretaţi ceea ce a trecut şi nici măcar amintirile odată plăcute nu vă mai fac să zâmbiți acum. Şi după asta, sunteţi străini. Sunteţi străini cu el, cu ea, nu contează, ceea despre ce vorbesc eu acum este că sunteţi străini cu voi înşivă, pentru că deja nu vă mai recunoaşteţi. Și stai și te întrebi nesigur… “Unde eşti tu, tu ăla din trecut? Care visa, care avea speranţă, care era pozitiv?” Răspunsul e simplu… E praf acum frate !... Praf…
Și de fapt… cui ii pasă ?!

Respecte !