Era frig, întuneric, pustiu. Am găsit-o pe o treaptă îngustă, stând aproape invizibilă într-un colț, pierdută de cineva grăbit şi neatent. Avea colţurile ciobite, o culoare palidă şi ochii triști. I-am zâmbit... M-a privit şi-apoi a întors capul, lăcrimând. M-am îngrijorat. M-am aplecat şi am mângâiat-o ușor, cu teamă, să nu-i fac şi mai mult rău. "Doamne, cât suferă...",m-am gândit cu tristețe. A scos un scâncet de animal rănit şi s-a strâns în propria-i piele, îmbujorându-se de teamă... Am privit-o atent. Semăna teribil de tare cu cineva cunoscut mie, dar nu-mi dădeam seama cu cine... "Va fi bine", i-am spus. Am luat-o în palme şi am strâns-o la piept, cu caldură. Şi-atunci...am ştiut. Era inima mea. O pierdusem din neatenție, din prostie...iar ea mă aşteptase cuminte, pe o treaptă îngustă, sperând să mă întorc...acasă.
Aţi simţit vreodată nevoia să scrieţi cuiva drag? Să spunem, o scrisoare?... Când scrii o scrisoare, e ca şi cum ai vorbi cu cineva drag. Uiţi că acela căruia i te adresezi nu te ascultă, de fapt.... Uiţi că nu ai nicio garanţie că va citi. Tu te apuci şi scrii, cu încrederea, cu bucuria, cu credinţa că vei fi auzit.
Uneori avem nevoia să scriem scrisori, ca să ne vindecăm de singurătate. Când scrii cuiva, nu ai cum să te mai simţi singur pe lume. Deja preaplinul inimii tale are un martor, iar pe tine te alină gândul că vei primi un răspuns, chiar dacă nu e obligatoriu să fie aşa.
Există, însă, pe lume, nemărginiri de cuvinte scrise care nu au fost niciodată citite. Gânduri îmblanzite de cerneală care nu au ajuns nicicând la ochiul sau la inima celui căruia i-au fost adresate...
Când ai scris ultima oară o scrisoare? Când ţi-a ţinut de urât o vorbă aşezată pe o hârtie albă sau pe coala curată a unui ecran de computer? Ţi-ai scris vreodată o scrisoare, o filă de jurnal, o poruncă doar pentru tine? Probabil că nu. Probabil că da. Pentru că scrisul este marele leac al unui veac atins grav de aripa singurătăţii .
Respecte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu