Dezamăgit... de mine !

Încerc din răsputeri să revin, să fiu și aici prezent, cu gânduri, trăiri, emoții…. Ți s-a întâmplat vreodată să fii dezamăgit de tine însuți?

Am atât de multe de spus, dar un vocabular atât de sărac în momentul de față… Nu pot să mă exprim, și nu știu de unde pot să primesc ajutor. Se pare că am aflat că moartea există cu adevarat ! Și am aflat că nu trebuie să fie neapărat fizică… Îmi e greu totuși să înțeleg de ce oamenii, oamenii în care eu am crezut, și-au bătut joc de mine… Îmi este greu să înțeleg de asemenea de ce mi-am bătut eu joc de mine ? Nu este nimeni responsabil de suferința mea, deoarece eu singur am produs-o prin faptul că încă am încredere prea multă… Veșnica mea problema...

Din câte îmi aduc aminte, am mai scris ceva pe tema asta… „Sunt mai mult dezamăgit de mine… De faptul că nu mi-am pierdut speranţa, iar eu nu mai aveam dreptul la speranţă… Sunt dezamăgit de orgoliul stupid la care nu am renunțat de cele mai multe ori. N-am aşteptat decât un semn. Tu însă ai ales să rămâi cu orgoliul nepătat, chiar dacă știai că mă faci să sufăr… Nu-ţi reproşez nimic! Nu poţi impune sentimente inimii! Pur şi simplu nu poți… Aș vrea să învăţ să mă îndrăgostesc, dar de cea care e îndrăgostită la rândul ei de mine.. Să reînvăţ să construiesc sentimente, să reînvăţ să simt fluturi în stomac. Chiar şi cu lacrimi în ochi, am avut mereu puterea să spun zâmbind “e în ordine”… Ca şi acum. Mi-am păstrat visele în ciuda unor deziluzii. „ 

Nu sunt în stare să îmi termin postarea, iar pentru asta, vă rog să mă scuzați… Îți mulțumesc pentru lecția de viață pe care mi-ai servit-o !

Respecte  !