Gri ca un nor de... ploaie

Nu fugí! E doar o ploaie rece de vară. Sunt doar nişte lacrimi ale celui care se zice că plânge deasupra noastră. E doar iubire... iubire împartaşită nouă, prin mii şi mii de picături. De ce să alergi printre ele? Cu siguranţă una dintre ele ţi-e destinată. E sortit ca ea să te atingă, fără ca măcar să-ţi dai seama. De ce să te fereşti de la a-ţi împlini soarta? De ce nu te gândeşti că fiecare picătură cazută pe obrazul înfierbântat al pământului e una dintre bucuriile prin care ai fi putut tu trece! Da, chiar tu! Însa nu, ai preferat să te ascunzi acolo unde nici o picatură nu poate ajunge. De ce nu te opreşti în loc, să le privești, să le strângi în palma ta, să te laşi cuprinsă de ele? De ce eşti veşnic nemulţumită că te-au lovit atât de multe? Sunt de fapt atât de puţine, alese pentru tine. Sunt atât de reci la atingere, dar atât de calde în adâncul lor... Paşii tăi îti sunt tot mai grăbiţi... Fugi... De ce doar atunci când simţi umezeala ploii pătrunzându-te uiţi de orice, gândindu-te doar la cum ai putea scăpa? E ajutorul pe care ea ţi-l oferă. Te izolează de grijile, problemele, gândurile tale mai puţin plăcute, oferindu-ţi protecţia ei... I-ai mulţumit vreodată? Nu... Nu te-ai gândit niciodată din moment ce tu doar alergi încercând să scapi... 

                                                                                   Respecte!