Am ajuns la un subiect care îmi place... Diplomație? Diplomația este mai mult decât o ramură a științei politice, Este un "dar" cu care te naști și pe care trebuie să-l cultivi, să-l dezvolți permanent. Există unii oameni care, oricâte școli ar avea, nu reușesc să fie buni diplomați. Pur și simplu nu le stă în caracter sau nu au inteligența nativă necesară.
Dacă stai să analizezi dicționarul, diplomația are la bază principiul "scopul scuză mijloacele". Cu alte cuvinte, îți "adaptezi" puțin adevărul, iar pe lângă găsirea celor mai bune argumente, mai și minți, mai omiți anumite detalii care te dezavantajează.
Hai să considerăm că o astfel de abordare e scuzabilă în politică, în afaceri, în negociere. Dar cât de corectă, cât de "pardonabilă" este utilizarea unor astfel de tehnici în cazul unor relații personale? Este etic, moral și scuzabil să utilizezi anumite "tehnici diplomatice" (ca să mă exprim frumos) în relațiile cu familia, prietenii, apropiații?
Mai precis, ai 2 variante:
1) spui adevărul verde în față, fără menajamente, fără a lua în considerare eventualele consecințe negative
2) "o dai la întors", minți direct sau minți prin omisiune
Eu unul sunt atât de sătul de scuze penibile, inventate doar cu scopul de a ieși dintr-o anumită situație cu fața curată. Nu mai suport minciunile, falsa amabilitate și ipocrizia. Nici când vine din partea altora, dar nici când eu aplic astfel de "conduite sociale".
Știți cum e? De multe ori în viață avem nevoie de ajutorul semenilor noștri. Le cerem diverse chestii, le cerem să ne ajute cu ceva sau să intervină în folosul nostru pe lângă cineva. Uneori, ajutorul ne este acordat, alteori suntem însă refuzați. Ce mă deranjează pe mine, în cel de-al doilea caz, sunt scuzele penibile, "micile minciuni nevinovate" prin care este justificat refuzul. "Nu am putut pentru că...","Nu am...","Vreau din toată inima să te ajut dar... știi?...a intervenit ceva...".
Și eu am apelat destul de des la diferite scuze inventate pentru a-mi justifica refuzul sau pentru a explica faptul că nu am putut rezolva pentru cineva o anumită problemă. Adevărul a fost însă , de multe ori, că nu am vrut, nu am fost interesat sau, pur și simplu, n-am avut chef. Dar am considerat că e mai bine să mint, să inventez o scuză care să-mi justifice refuzul sau inactivitatea, cu scopul de a nu-l supăra pe interlocutor, de a păstra aparența ca eu de fapt am avut intenția de a-l ajuta, dar nu am putut datorită unor cauze obiective, independente de voința mea.
Dar am obosit. M-am săturat să îmi storc creierii în căutarea unor scuze cât mai plauzibile. Nu mai vreau să salvez aparențe. Ce e greșit în faptul de a spune "nu vreau să-ți dau...nu vreau să te ajut", "nu îmi pierd timpul cu...". Mă transformă atitudinea asta într-o persoana rea? Eu cred că dimpotrivă... Părerea mea e că un prieten bun este acela care-ți spune adevărul verde în față. Indiferent de consecințe. Cel care nu îți promite ceea ce nu poate face. Părerea mea... mai bine spui adevărul decât să promiți ceva, știind clar de la început că nu te vei ține de cuvânt. Punct!
Și total offtopic: Vine Radu, Marți 9 august 2011! Nu întrebați cine e Radu și nici unde vine!
Respecte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu