Ce e iubirea? Iubirea e acel sentiment care ne încearcă pe toți cel putin o dată în viață. Este momentul în care renunți la a mai spune Eu și Ea și vei spune Noi! Iubirea este ceea ce ne face pe noi să ne simțim oameni.
A fost o vreme când credeam în destin. Credeam în acel "maktub", așa a fost scris, și totul se întâmpla pentru că desfășurarea era cea orânduită dinainte, oricum. Nu avem nici un cuvânt de spus oare? Acum gândesc opus. Noi suntem făuritorii viitorului nostru prin reacțiile pe care le avem la fiecare moment ce ni se ivește. Nu suntem meniți să fim lângă cineva, pentru că deși suntem una cu Universul și cu toți oamenii din el, Calea o alegi, o modifici și o schimbi în fiecare zi. Poate că "maktub" există, însă nu în înțelegerea pe care o acordă omul ocupat din ziua de azi..."Așa a fost să fie" e de obicei o scuză mai mare decât greșeala care se ascunde în spatele ei...
Visez... Dacă nu ai vise, n-ai nimic. Ele duc mai departe proiecții în viitor și ne definesc acțiunile. Îndrăznesc. Nu e nimic complicat în asta... Și nici special... Sau este. Relativitatea a câștigat mereu lupta realității....
Iubesc în același timp. Simt asta și mă face să mă simt bine... Parcă orice simțisem înainte era obsesie sau litere de umplut spațiul unui articol despre vreme... Adică nimic. Iar acum, dacă privesc spre ce eram înainte, e doar un nor. Nu mai știu nimic. M-am îndrăgostit pentru că râdeam cu ea în hohote și cu lacrimi, pentru că aveam defecte și mi le iubea, pentru că era atât de diferită de persoana pe care mi-o imaginam lângă mine, iar acum, nu îmi pot imagina pe altcineva... M-am îndrăgostit de cineva real, nu de iubire, cum se face de obicei... M-am îndrăgostit de calitățile ei pentru că abia atunci le-am văzut prima oară în comportamentul uman. Respectul, modestia, bunăvoința, romantismul exprimat în fapte, nu în cuvinte, gentilețea, copilăria ascunsă sub ochi triști. Puterea de a râde cu cineva chiar și în cea mai proastă zi... De ce? Pentru că nu am văzut în ochii nimănui ce vad în ochii ei de fiecare dată când mă vede zâmbind. Pentru că știe ce înseamnă un zâmbet în ocna mea de sare în care am trăit până acum... Și-l iubește!... Pentru că vede în viitor...Pentru că mă lasă să plâng, să urlu, să mă zbat, sau să tac inert până mă calmez. Sau să râd în hohote fără motiv. Pentru că mă lasă să fiu eu, oricât de ciudat mă comport. Și mă ia în brațe orice fel de atitudine aș avea. Pentru că atunci când o iau de mână nu e nevoie să o privesc ca să știu că are un zâmbet în colțul gurii...Pentru că e umană, și știe cum e să fii în rahat.Pentru că nu îmi e rușine să fiu în rahat, lângă ea. Pentru că pot să fiu imperfect. Pentru că ascultă, și râde, și vede, și simte, chiar dacă nu îi zic pe șleau. Pentru că mă citește de multe ori.
Nu știu mereu să descriu iubirea și liniștea, așa de bine ca vuietul, furtuna și neliniștea. Însă mă înclin în fața destinului meu (cel pe care mi-l fac singur), ori unei energii universale, ori unui Dumnezeu, ori ție, ori mie, ori întâmplării, ori... oricui, căci știu azi, așa cum am știut mereu, însă mai mult ca niciodată, că tu ești acel om la care vreau să mă întorc acasă, în fiecare seară...
Respecte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu