Romanţă fără muzică

Că ne iubim - şi-o ştie lumea toată -
E-adevărat;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti ...
Şi nu va şti-o, poate, niciodată ...

Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrate
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.
Şi ne-am iubit întaia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregateste arcul,
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc ...

Şi ne-am iubit! ...
Ţi-aduci aminte?...
Bluza -
Ah! ... Bluza ta pe sanu-ţi decoltat
Părea un peplum de matase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare! ...

Şi ne-am iubit cu-atata nebunie.
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...
Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim...
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!...
(Ion Minulescu - Romanţă fără muzică)



Parcă nici nu mai are rost să mai spun ceva.
                                                                  Respecte!